Ce a înțeles (sau nu) Felix Bănilă?

Nu știu dacă Felix Bănilă a citit ce am scris pe blog ieri, ceea ce e puțin probabil, dar din comunicatul pe care l-a dat astăzi am impresia că cineva l-a sfătuit de bine. Sunt acolo niște nuanțe care schimbă puțin registrul față de prima lui ieșire publică după ce Președintele României i-a cerut demisia. Chiar și cu această nuanțare, procurorul-șef demisionar nu își schimbă atitudinea, părând că vrea să ne urecheze pentru că ne-am propunțat asupra activității sale, acuzându-l de un eșec managerial deși nu aveam competența de a îi *ievalua* mandatul.

Înțeleg nervozitatea lui, care iese dintre rândurile comunicatului precum uleiul la suprafața unei bălți, însă comunicarea instituțională trebuie să fie ceva mai puțin umorală. Așa cum am spus și cu ocazia „plecării acasă” a Laurei Codruța Kovesi, o instituție publică nu trebuie și nu stă într-un om, fie el și procuror-șef. Felix Bănilă nu a înțeles acest lucru și, în paragraful final, își exprimă speranța că „gestul său să rămână unul izolat, lipsit de relevanța pe care mulți, nu numai din sistemul judiciar, o pot intui și să nu deschidă calea unor demisii/demiteri ori revocări arbitrare, cu grave și iremediabile consecințe asupra independenței justiției, în general și a procurorilor, în mod special” (Sursa: Digi24)

Tot din „materialul clientului” reiese că Felix Bănilă crede despre sine că este o victimă. De exemplu, el se portretizează drept „ținta predilectă și lipsită de apărare a celor care au obligația de rezervă ori a unor persoane neavizate domeniului sau/și lipsite de cultura juridică necesară.” Nu știu cum ar fi el lipsit de apărare de vreme ce are dreptul la fel ca orice alt procuror-șef să iasă cu comunicate de presă sau să ceară CSM-ului să-i apare onoarea atunci când atacurile trec în zona derizoriului.

Se poate vedea aceasta victimizare și în modul cum încearcă să ne convingă de faptul că are competența necesară de a fi procuror-șef la DIICOT în continuare și că a acționat corect din toate punctele de vedere până acum. Afirmă, la un moment dat, că „speța ”Caracal” nu depășește nivelul priceperii mele și al aptitudinii soluționării ei de către ai mei colegi”, ca și cum asta i s-ar fi pus în cârcă, nu eșecul managerial.

Am spus-o și cu alte ocazii: eșecul managerial poate fi cauzat de nepricepere (la nivel managerial și/sau profesional), de interese obscure care se manifestă printr-un sabotaj al unor activități punctuale, de corupție, de un context instituțional și/sau politic toxic și, uneori, de istoria personală a managerului. Adeseori se întâmplă ca mai mulți factori să se cumuleze și să conducă înspre o astfel de situație. Pentru a înțelege cauzele este nevoie de o analiză specială atât la nivel organizațional, cât și la nivel managerial, însă pentru a constata eșecul managerial nu este nevoie de *ievaluări* și studii speciale. Chiar și privind din afară, cazul „Caracal” abundă în exemple care ilustrează eșecul managerial: de la bâlbele în coordonarea și desfășurarea anchetei până la comunicarea instituțională defectuoasă cu publicul și cu aparținătorii victimelor. Nici nu știu cum să calific aducerea cu mandat a mamei uneia dintre victime pentru recoltarea de probe biologice ca nu cumva să nu se supere cineva pe mine. E ceva profund imoral în această chestiune încât mă întreb dacă i-a trecut cuiva prin cap să sesizeze CSM-ul.

Felix Bănilă și-a salvat cariera prin această demisie de onoare, dar cazul „Caracal” va merge mai departe și, în ciuda asumării responsabilității pentru eșecul managerial de către o persoană, cu nume și prenume, nu cred că la nivelul DIICOT va învăța cineva ceva din toată această tevatură. Ca și în cazul DNA, nimeni nu se va obosi să treacă experiențele negative cu procurori abuzivi sau corupți în zona învățării instituționale, în zona dezbaterilor interne pe probleme de etică profesională și organizațională. Așa că vă rog să-mi permiteți să fiu sceptic cu privire la ce se va întâmpla în continuare cu aceste „structuri”.