O scurtă notă despre talibanii sustenabilității

Astăzi, am avut nefericita inspirație de a comenta pe Facebook la postarea unei cunoscute. Persoana respectivă postase o poză în care etala două bucăți de ceva ce părea mâncare și care avea la bază tofu. Comentariul meu nu era deloc răutăcios și nici într-o notă ironică. Mă întrebam dacă există vreo evaluare a amprentei de apă pentru produsul numit „tofu” și dacă nu cumva vom descoperi că respectiva amprentă este la fel de mare precum cea a Coca-Cola.

Așa cum știu unii dintre voi, mă ocup sistematic și structurat de sustenabilitate de ceva vreme. Înainte de a se numi „sustenabilitate”, domeniul respectiv era desemnat cu eticheta „responsabilitate socială corporativă”, care, inevitabil, presupunea o abordare reducționistă. Mă interesează atât din perspectiva practicilor instituționalizate la diferite niveluri (business, guvernamental, global), cât și din cea a alegerilor individuale pe care noi toți le facem zi de zi. Nu cred că putem disocia între comportamentul de consumator al indivizilor și practicile de business ori politicile publice care adresează aspecte concrete ale sustenabilității. Așa că întrebarea mea avea în spate un interes pe care l-aș numi „științific”.

Ca să fie și mai clar, stau și mă întreb dacă nu cumva noua ideologie privind protecția mediului nu ne-a indus în eroare făcându-ne să credem că anumite produse, cum este tofu, de exemplu, sunt „mai sustenabile” decât produsele tradiționale cum ar fi brânza. Posibil să descoperim că amprenta socială, cea de carbon sau cea de apă, ca să mă refer doar la ele, să fie cel puțin egale cu echivalentul lor pentru un produs care nu are în spate povestea „sustenabilității”.

Nu-i așa că deja aveți ceva de comentat despre ce scriu eu aici?! Vă zgârie cuvântul „ideologie”?! Să știți că nu l-am folosit eu pentru prima oară în legătură cu ecologia, cu protecția mediului. Există o literatură de specialitate care documentează cum s-a format această ideologie și ce implică ea. Nu o voi discuta aici și nici nu vă cer să să citiți pe subiect (vezi capitolul 8, „Ecologism”, din volumul lui Andrew Vincent, Modern Political Ideologies (Wiley-Blackwell, 2010, ed. 3)) pentru că aș da dovadă de aroganță, cum ar zice unii. Vă cer doar să nu vă lăsați pierduți în detalii de felul acesta.

Subiectul meu este comportamentul persoanei la a cărei postare am comentat eu. După un răspuns umoral, cu o mare doză de agresivitate, pur și simplu m-a blocat. Apucasem doar să spun că nu deschisesem subiectul ca să critic alegerile ei culinare și nici ca să stârnesc controverse, ci doar fiindcă mă interesa să discut pe tema respectivă.

Ca să înțelegeți mai bine contextul, trebuie să vă spun că persoana în cauză a lucrat pentru puțin timp la un site care se ocupa de promovarea responsabilității sociale corporative și că are preocupări în acest domeniu. Dincolo de asta, postează regulat pe Facebook, adică în spațiu public, despre alegerile ei de consumator. De exemplu, la un moment dat, a postat despre faptul că merge la un anumit magazin cu propriile recipiente de plastic pentru a cumpăra vrac un anumit tip de săpun lichid care se presupune că este prietenos cu natura și nu poluează. Adeseori postează despre alegerile ei în materie de regim vegetarian, un lucru pe care l-am considerat interesant și pe care l-am apreciat.

Întrebarea mea nu avea nici o legătură cu alegerile ei, cu stilul de viață sau cu ideile pe care le susține, ci cu o problemă la care eu nu am un răspuns și la care mă gândesc de când țineam traininguri pe CSR prin țară, acum mai bine de zece ani. (Am scris atunci un studiu de caz despre uleiul de palmier. O variantă scurtă și fără poze este disponibilă aici.) Nu este nici despre politici publice sau practici de business, ci despre produse sustenabile. Sau despre ceea ce credem noi că se încadrează la produse sustenabile, respectiv materii prime sustenabile. Aici aș încadra, pe lângă tofu, cafeaua, cacao, alunele de pădure, migdalele, nucile caju, alunele de pământ, strugurii (da, strugurii!), avocado și multe altele.

Știu că vi se pare straniu să pun sub semnul întrebării cât de sustenabil este cu adevărat un produs pe bază de migdale — ne gândim cu toții la laptele de migdale?! –, dar, dacă citim puțin în literatura de specialitate, vedem că vastele livezi de migdali din California au avut un impact uriaș asupra rezervelor de apă din statul american, precum și asupra eroziunii solului. La fel s-a întâmplat în anii ’80 în Australia, unde fermierii au folosit în exces rezervele de apă dulce pentru a iriga podgoriile și s-au trezit după mai bine de un deceniu că nu mai au cu ce să își mențină recoltele. E adevărat că fermierii australieni au găsit o metodă ca să reducă masiv consumul de apă, dar nu la fel s-a întâmplat cu producătorii de migdale din însoritul stat american de care spuneam mai devreme.

De asemenea, există o discuție amplă despre amprenta de apă și amprenta socială în cazul fructelor de avocado. Copacul care dă aceste fructe nu poate rezista fără apă. Dar nu este vorba numai despre apa cu care se irigă plantațiile de avocado, ci apa folosită pentru a spăla fructele înainte de a fi ambalate și trimise către punctele de desfacere de pe tot globul. Pe de altă parte, există în presa internațională o serie întreagă de anchete privind nivelul economic precar al celor care cultivă intensiv avocado și faptul că cel mai mare câștig se duce către intermediari. La fel stau lucrurile și cu alte fructe, iar inițiativele de tipul fair trade nu reușesc deloc să rezolve astfel de probleme.

În cazul bananelor, lucrurile sunt și mai grave. Plantele au nevoie de apă multă pentru a crește, dar procesul de pregătire pentru ambalare și păstrare a fructelor pe durata transportului este un consumator și mai mare de apă. În plus, din cauza unei boli cauzate de o ciupercă, câmpurile cu bananieri sunt tratate cu tot felul de pesticide și fungicide care persistă o perioadă foarte mare în sol. S-ar putea să spuneți că nu vă interesează bananele pentru că nu mâncați, dar e important de știut faptul că în unele regiuni reprezintă o parte destul de importantă din dieta zilnică (vezi Africa, de exemplu), alături de alte plante cu conținut mare de amidon.

În cazul produselor derivate, cum ar fi cipsurile de banane ambalate ca produs finit ori introduse în diverse mixuri de fructe uscate și/sau cereale, amprenta de apă crește fiindcă se adaugă cea asociată producției de zahăr cu care sunt stropite acele cipsuri pentru a le face mai apetisante pentru consumator. Așa că lucrurile nu sunt deloc simple.

Dacă ne uităm și la modul în care se produce tofu, atunci aș zice că întrebarea mea este cât se poate de legitimă.

Lucrul care mi se pare deranjant și care m-a stârnit să scriu acest text lung este atitudinea persoanei respective. Și anume faptul că a invocat un argument care scârție din toate încheieturile și apoi m-a blocat. Nu sufăr deloc de pe urma acestei atitudini, însă ea e simptomatică pentru o anumită categorie de susținători ai ideii de sustenabilitate. Eu îi numesc pe acești indivizi „talibanii sustenabilității”. Vin și îți aruncă în cap tot felul de argumente de gâgă, fără nici un fundament teoretic și lipsit pe dovezi, ca apoi să te blocheze. E o tactică din ce în ce mai des întâlnită în spațiul digital, care ia naștere dintr-o polarizare excesivă a tuturor subiectelor. Nu e numai despre politică, ci despre orice subiect: de la lungimea fustei unei persoane care a depus jurământul la Cotroceni până la schimbarea orei de vară cu ora de iarnă.

Argumentul invocat de acea persoană era bazat pe o eroare de logică des întâlnită printre ecologiști, și ea se numește eroarea Nirvana (Nirvana Fallacy). Pe scurt, ea spunea că nu ar trebui să ne preocupe amprenta de apă a acelui produs pentru că urgența schimbăriilor climatice impune trecerea de la hrana tradițională la cea vegană. Din punct de vedere logic, nu poți stabili o legătură cauzală între urgența cu care ți se prezintă anumite fenomene și opțiunea ta în materie de ce pui în farfurie. Altfel spus, faptul că Terra se află într-un moment de criză nu atrage valoarea de adevăr a ideii că trebuie să renunțăm la carne și brânză pentru a consuma tofu. Opțiunile culinare „sustenabile” sunt o formulă de răspuns (soluție) ideal la o problemă concretă, care se cere rezolvată „imediat” (urgența!).

Mai este ceva important aici, și anume faptul că acest simț al urgenței dă naștere unui bias, care ne face să respingem orice idee sau argument care ar putea pune sub semnul întrebării acea soluție ideală. Tocmai acest bias a făcut-o pe persoana respectivă să mă blocheze.

A doua parte a răspunsului ei se referea la faptul că amprentele de apă pentru tofu și Coca-Cola nu pot fi comparate întrucât cel de-al doilea produs cauzează diferite boli. Am vrut să știu care sunt aceste boli cauzate de un consum moderat de Coca-Cola. E adevărat că are un conținut ridicat de zahăr, dar încă nu am găsit un studiu care să lege această băutură consumată în cantități moderate de diabet sau altă boală. Pe de altă parte, iarăși ne aflăm în fața unei erori de logică: ni se spune că acea comparație între amprentele de apă pentru două produse radical diferite nu este valabilă pentru că unul dintre produse este „toxic”. E ca și cum aș vrea să compar nivelul de fructoză din mere și din pere, iar cineva ne-ar combate afirmând că acea comparație nu e corectă pentru că merele au fost tratate cu pesticide și fungicide.

Astfel de fracturi logice caracterizează discursul tuturor talibanilor sustenabilității. Nu pot scăpa de ele pentru că li se încețoșează mintea și orice idee ajunge să fie filtrată de ideologia pe care o servesc acum orbește. A încerca să-i scoți din cadrele mentale pe care le-au dobândit închinându-se la icoanele sustenabilității echivalează cu procesul prin care un membru radicalizat al unui cult religios extremist este extras din acea paradigmă și adus la liman. E nevoie de foarte mult efort și timp. Plus că nu cred că la ora actuală ne aflăm într-un context care să facă posibilă de-radicalizarea cuiva. Eco-socialismul este pe val și va lovi dur într-un viitor nu prea îndepărtat.