"Manuscrisele litigioase și orfane ale lui Eliade sunt un fel de Roșia Montană a culturii române"

În decembrie 2019 și aprilie 2021, o casă de licitații din București a scos la vânzare mai multe loturi de manuscrise, documente și fotografii care au aparținut lui Mircea Eliade și despre care s-a afirmat că provin din arhiva lui Mircea Handoca. Unele din acele loturi fac obiectul unor litigii, asupra altora s-a exercitat dreptul de preempțiune al statului român reprezentat prin Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova și, anul acesta, de Academia Română. Interviul de mai jos nu este propriu-zis despre acele licitații, căci vocea celui care a reușit să ne atragă atenția asupra lor și, într-o oarecare măsură, să salveze o mică parte din acele documente s-a auzit destul de bine la momentele respective. Licitațiile sunt doar un pretext pentru două discuții ceva mai ample, care încă nu ajung să răzbată în cultura română.

Prima este despre datoria pe care noi, profesioniștii dintr-un domeniu sau altul, o avem în a salva arhivele înaintașilor noștri. Eliade e un caz școală pentru a înțelege această datorie. Cea de-a doua ușă pe care o deschide conversația cu Eugen Ciurtin este cea legată de etica cercetării. Discuția noastră depășește cadrul birocratic în care se discută la noi despre acest domeniu și vine să semnaleze, cred eu, câteva aspecte etice asociate modului în care lucrăm cu un autor și îl recuperăm, în care lucrăm cu arhivele sale și îl edităm critic, precum și cu felul în care ar trebui să se raporteze profesioniștii dintr-un domeniu la înaintașii lor. Nutresc speranța că aceste teme vor da naștere măcar unor semne de întrebare, dacă nu unor reflecții etice mai consistente în spațiul public.

Cristian Ducu:  Spuneai în mai multe rânduri că Mircea Eliade a devenit în România „un autor de anticariat”. Adevărul trist este că, în ciuda unei faime locale consistente, scrierile sale nu mai sunt reeditate de marile edituri. Răzleț mai apare câte o carte despre Eliade sau pe teme din scrierile sale, însă operele serioase de exegeză și mai ales edițiile critice sunt extrem de rare. De ce suferă Eliade atât de mult în propria sa țară? Evident, am în minte proiecte ample de recuperare a scrierilor unor autori cu o anvergură similară de prin țări precum Italia, Germania, Franța sau Austria.

Eugen Ciurtin: Cauze multiple și hiper-concatenate – ca în buddhism. Aș reliefa pentru început câteva dintre litigii: drepturile de autor (cine le deține pentru opera științifică? pentru toate titlurile? dar pentru manuscrise? pentru oricare dintre manuscrise?), editurile (mari bănuiesc că se referă în principal la aspectul economic – dar ce profituri a adus Eliade tuturor în anii 1990!…), reticența premodern antiștiințifică a decidenților de toate făinile în a considera religia ceea ce este, un plural, și anume unul hotărât investigabil, cu metode și azimuturi care nu mai au de ce – veste renascentistă, dacă nu antică de-a dreptul – să preia integral, deci leneș discursul strict religios monocord despre religie. Dacă e adevărat că științele sunt spații ale necesității – nu face oricine orice & oricum, asta idealiter – atunci exemplul de străbunic pretabil la editare critică completă al lui Eliade e un eșec aproape complet și exprimă, poate în chiar al doilea rând (în primul rând este opera manuscrisă a lui Enescu, la care voi reveni), eșecul nostru general de societate. Oricine are de spus lucruri cât de cât încrezătoare despre cultura română și nu a luat act de dezastrul cvasi-generalizat în care a fost ținut și menținut Eliade istoric al religiilor trăiește încă adolescențe vădit infertile. Așa că Eliade e un element, au spus-o mai mulți, de folclor: toată lumea a auzit de el, oricine are unele noțiuni elementare, dar dacă ai 30, sau 20, sau 15 ani astăzi și nu bați anticariatele (și Amazon etc.), dintr-o eventuală baladă îți rămâne materie de cimilituri. Nu s-a făcut, multianual și consecvent, pentru acest autor, ceea ce ar fi meritat, adică o ediție critică (ansamblu colectiv durabil al echilibrelor și reechilibrărilor), iar o parte a discursului public despre religie a și rămas prin urmare captiv undeva înainte de 1920. Conjuncția e perfidă, dar exact acolo unde ar fi trebuit să funcționeze ca aperitiv criteriul să zicem național („Eliade e român!“), rezultatul pe termen istoric mediu, la 35 de ani la moarte, e că nu ne pricepem, n-avem ce mobiliza, nu ne privește („Eliade nici nu e așa român!“). E drept, nici el, terorizat sau nu de istorie, nu ne-a lăsat direct decât o amintire: nu o catedră de istorie a religiilor (nici nu spun o Facultate! cum sunt în atâtea și atâtea universități mari), nici discipoli, biblioteci, periodice sau colecții… Nu el este întreaga disciplină, cu siguranță nu nici măcar la vârf, dar nici fără el nu merge.

Document Eliade. Buletinul de înscriere la Biroul Populației, 1932, scos la vânzare la licitația din 16 decembrie 2019

CD: Totuși, Eliade nu prea avea cum să ne lase toate acestea în țară căci reîntoarcerea lui, în condiții normale, adică fără constrângeri și compromisuri „bolnăvicioase”, era imposibilă. Poate ar trebui amintit faptul că Facultatea de Filosofie de la București, acolo unde Eliade apăruse în planul de învățământ înainte de a pleca în străinătate cu diverse angajamente și de a se stabili definitiv, lucrurile stăteau aproape exclusiv în cheie ideologică, ceea ce nu l-ar fi putut convinge să revină. Absența lui pare explicabilă din această perspectivă. Nu era un personaj comod, oricât de mult le-ar fi surâs în anii 80 autorităților o apropiere a lui de București. În aceste condiții, nu așteptăm prea mult de la el?  

EC: Într-adevăr explicabilă, așa a mers la București istoria (iar în anii ’30 nici nu a fost angajat al Facultății de Litere și Filosofie, ci plătit ca asistent al turbidului Nae din salariul acestuia). Dar asta nu va însemna că a și lăsat altceva, că nu era totul de făcut în anii 1990, când istoria și la București se schimbase: voiam numai să atrag atenția asupra dificultăților de a funcționa ca istoric al religiilor în chiar țara identificată cândva în mediile internaționale cu Eliade însuși. Dar el a făcut ceva foarte direct și concret pentru noi: și-a expediat o parte din biblioteca de mare istoric al religiilor, cu ștampila aceea dreptunghiulară menționând „Donația Mircea Eliade“ (pe foarte multe fotocopii ale generației mele), pentru viitorii istorici ai religiilor bucureșteni, cum îl și interceptase Securitatea că spunea prin 1985 (patrimoniu minunat aflat în colecțiile B.C.U.). Se gândea, deci, la posteritate și la București.

CD: În 2019 și anul acesta, casa de licitații Historic a scos la vânzare mai multe loturi cu manuscrise și documente care i-au aparținut lui Mircea Eliade și familiei sale. În Franța sau în Marea Britanie, de exemplu, astfel de licitații sunt obișnuite. De ce sunt diferite aceste licitații din România? Unde este partea problematică?

EC: În Marea Britanie și în SUA universitățile private sunt dintre cele mai vechi și mai serioase, de ce la noi nu e nici una?… Nu voi capitaliza aici vreun argument de această factură protestantă, ci aș sublinia întâi de toate enormul decalaj de posteritate materială. Nu dispar lăzi mari întregi de manuscrise cu deceniile în colecții private din autori semnificativi pentru ultimul secol, vreau să spun nu dispar nici în colecții domestice, familiale, darămite în colecții private ale unor terți fără calificare intelectuală și morală să le manevreze, și ca și cum asta nu ar fi de ajuns pentru intervalul 1990-2015, când cei îndrituiți să intervină n-au intervenit deloc, după 2015 ies și în licitații, pe sponci, fără să spună nimeni cât s-a mai păstrat și cât lipsește – la casa Artmark, la casa Historic, unde se nimerește.   

CD: Să o luăm cu începutul. Cum au ajuns Eliade să se vândă „pagină cu pagină”? 

EC: Cum a fost dezmembrat Eliade, cu toate detaliile obligatorii unui tur compact de orizont, am arătat deja într-un articol din preziua ultimei licitații și care, din câte mi s-a transmis, a avut unele efecte optime: îi vor ruga pe cititorii noștri să recurgă la el.  Eliade dezmembrat – Scena 9

Corespondența Eliade. Mircea Eliade către Constantin Noica, 17 Ianuarie 1980. Fragment din scrisoarea scoasă la licitație în 7 aprilie 2021

CD: Se poate face ceva pentru ca toate aceste documente scoase acum la licitație să nu se piardă pentru cine știe cât timp prin vreo colecție personală, închisă cercetătorilor și publicului larg?

EC: Sigur că se poate face! Din câte am înțeles, există în continuare manuscrise Eliade din lăzile bucureștene care vor fi scoase la alte licitații, exact așa cum preconizase(ră)m. Dar ele trebuie cumpărate în ansamblu – inclusiv pentru că așa prețul este inevitabil mai mic, achiziția mai rapidă, fondul mai consistent – în vederea aceluiași for public, Cabinetul de Manuscrise al Bibliotecii Academiei din București, unde se află atât manuscrisele lui achiziționate înainte de 1989, cât și, foarte recent, cele salvate prin achiziția directă din licitația de la 7 aprilie 2021. Este posibil deopotrivă ca suma să fie mai considerabilă, de ordinul a sute de mii de euro poate, și atunci orice intervenție publică poate fi un sprijin. Ce nu este încă public știut este cuprinsul acestor rămășițe materiale ale interbelicului bucureștean: nu știm nici care, nici câte s-au mai păstrat. Dar când vom afla, va trebui făcut un lung tabel de corespondențe între ce a rămas și ce, în producția sa, M. Handoca numea „manuscris în arhiva mea“. Ar trebui să fie mii de pagini. Dacă nu sunt mii, atunci arhiva Handoca – deci Eliade – a suferit dezmembrări oculte și posibil ireparabile, ceea ce ridică distrugerea la gradul al doilea: realizăm cât de grav ar putea fi? O pot repeta: nici măcar Mircea Handoca nu ar fi ratificat pesemne o asemenea prăduire (dar n-ar fi fost înțelept să doneze tot, la 85 de ani, când nu mai lucra, unui Fond Handoca la BAR?), dar termenii eventualului său testament nu sunt cunoscuți.

Întrucât este unul dintre puținii istorici ai religiilor și indianiști globali de origine română, Institutul de Istorie a Religiilor și-a făcut încă de la fondare, în 2008, o datorie de onoare să intervină în această dezbatere, să propună soluții concrete, anticipate de altfel de prima schiță publică a E.C.C.E – Ediția critică completă Eliade (singura schiță elaborată și prezentată public, până astăzi). În materie de manuscrise, arhivistică, legat transgenerațional și discipline științifice, manuscrisele litigioase și orfane ale lui Eliade sunt un fel de Roșie Montană a culturii române, unde abia editarea critică va avea rolul unei înscrieri definitive în patrimoniul UNESCO. Avem, cu arheologii Roșiei, această trăsătură comună: nu putem afirma nimic până nu facem descărcarea de sarcină! Cum știm noi ce e acolo? Cum de ne permitem să nu aflăm, într-un sfârșit?  Opera lui Eliade nu are încă certificatul de descărcare de sarcină filologică. Are în schimb niște galerii subterane… Dar să rotunjim analogia: are mai ales cianurile letale ale incompetenței, risipei și abandonului. A și fost El Dorado, a și venit fiecare cu sita lui mică și și-a obținut carierist pepita. 

CD: Am urmărit ceea ce ai scris și spus în ultima perioadă în legătură cu licitațiile Historic, iar poziția ta față de Mircea Handoca, presupusa sursă a acelor documente, este una negativă. Așa că te rog să explici ce i se poate reproșa lui Mircea Handoca în ceea ce privește munca de cercetare și editare, precum și administrarea „fondului Eliade” în posesia căruia intrase în diverse ocazii.

EC: Adolescenții care, alaltăieri, exultau în spatele blocului pentru cutare dunk îndepărtat al lui Kobe Bryant nu erau cu mult mai nepregătiți să comenteze regulat NBA decât Mircea Handoca să comenteze regulat Eliade. Ce înseamnă „muncă“ aici, când nu există nici o urmă de cercetare? Ar fi putut exista? Ar fi putut, desigur, dar istoricul literar botoșănean s-a aventurat în numeroase științe cu care nu avea nici un fel de legătură, prin urmare activitatea lui principală a fost să pocească cuvinte și să privească totul ca pe o planetă erudită unde, infantil de miraculos, toți au înghețat in illo tempore, numai Eliade, „eroul meu“, cum îl numea, mișcă. Biobibliografia Eliade a lui Handoca, de pildă, nu are numai zece mii de greșeli, cum observam în 2008 (are poate chiar mai multe), dar Eliade-zăcământ handocian sau Eliade-breloc handocian pare un prurit locțiitor de tip Iorga, cu care totuși nu se compară (măcar în termeni de influență). Handoca nu a lucrat cu nici o metodă, cu nici o perspectivă și cu nici un colaborator: munca sa nu e propriu-zis muncă, este o enormă malformație a unei bizare gelozii și a tuturor celorlalte poncifuri ridicole ale identificării cu autorul studiat. E neetic oricum să te pronunți, fie și o clipă, asupra a ceea ce nu stăpânești: cât de neetic să fie să-ți faci o carieră exclusivistă dintr-un autor cu care nu ai nimic în comun, nici ca formare, nici ca gust intelectual, nici ca orizont? În 1983, Mircea Handoca a scos un volum, la Editura Sport-Turism (unde-i propusese și lui Eliade să devină autor, ba chiar și-a publicat el însuși scrisoarea în care-i contempla nefăcubila), intitulat Pe urmele lui George Topîrceanu. Oricât de simpatic și natal ar fi Topîrceanu, inclin să observ că Eliade nu e un Topîrceanu Bis. Sau tinde să devină: cine nu se aseamănă nu se adună (editorial, critic). Când a publicat (înainte de 1989) și republicat (după 1989) manuscrisul românesc parțial a ceea ce avea să devină Tratatul de istorie a religiilor, Handoca s-a trezit în fața unui univers complet nou, pentru nici o frază nu deținea prealabile, așa că a făcut greșeli atât de elementare și atât de numeroase încât ce e publicat se apropie de ilizibil, necum de vreo ediție funcțională. Oricine a văzut acel manuscris (BAR Ms. rom. 5926), cu toate sforțările lui Eliade de a scrie în fine o primă lucrare de istorie generală și comparată a religiilor, știe că ar fi meritat mai mult. Iar acel manuscris are o însemnătate aparte, ca să vorbesc și eu ca istoricii și criticii literari: conține două decenii de afluenți (se pot identifica primele citări ale acelor citări, primele formulări repetitive și conceptuale, și de fapt în asta ar și consta editarea, pe lângă a face curat în pagină) și a devenit mainstream pentru încă douăzeci. Astăzi este stins (nu cred că mai există un singur paragraf din Tratat care să mai stea în picioare în dialogul planetar de azi, până și dedicația epigrafului are azi un alt sens), cum stinși au fost Müller și Frazer și chiar (parțial) Pettazzoni una sau două generații mai târziu, dar a nu-i acorda întreaga, viguroasa atenție a istoricului, filologului etc. ar însemna să nu recunoști secolul trecut, din care venim. Nu ai unde refula atât trecut, oricât ar fi el pe alocuri de traumatic. Dar dacă opera științifică a lui Eliade ar fi funcționat, 95% din producția românească pe „teme religioase“ ar fi trebuit casată, fără emoție. Așa, e un autor de secol XX global comentat cu instincte și practici de secol XIX românesc, deși e cu adevărat un autor indirect foarte critic față de evoluția respectivelor teme generale în secolul XXI local.

Corespondența Eliade. Fragment din scrisoarea lui Mircea Eliade către Mircea Handoca, 21 martie 1968, scoasă la licitație pe 7 aprilie 2021

CD: Din intervențiile tale, Mircea Handoca pare mai degrabă un cioclu al manuscriselor lui Eliade și nu un cercetător demn de stimă. În tot ce a publicat Handoca există, după cum ai arătat chiar tu, mii de greșeli. Ce învățăm din această experiență tristă în câmpul eticii cercetării și în mod special în cel al eticii muncii cu arhivele?

EC: Nu aș spune cioclu, deși dimensiunea mortifer provincială a atâtor comentatori români inculți e notorie. Și nu aș spune cioclu pentru că aștept și eu, cum așteaptă foarte multă lume, din câte am înțeles, să vedem cum se va și solda problema. Dacă manuscrisele încă păstrate sunt cu mult mai puține decât se știe că supraviețuiseră până la Handoca, dacă ele vor fi pierdute sau risipite pentru totdeauna, dacă nu se va face încă o dată nimic – da, am putea folosi cuvinte de un oarecare tonaj. Dar dacă se ajunge la un oarecare consens operativ în beneficiul manuscriselor, atunci putem depăși întreaga epocă 1986-2021 și trece, în fine, la altceva. Regreți totuși – în lipsa de reluare și primenire a edițiilor făcute timp de decenii – că multele volume și sutele de articole semnate de Eliade nu au avut măcar ceva din șansa bordurilor de trotuare din sectorul lui.

Etica cercetării are aici un caz exemplar de investigat, un vast florilegiu de „așa nu!“, o enciclopedie de erori broșată cu nepăsări extreme. Într-o cultură eminamente literară, Mircea Handoca a ilustrat între altele sufocarea istoricului religiilor Eliade prin imaginea scriitorului (eseistului etc.) Eliade, un non-sens și grav, și comic. De fiecare dată când literații, și o spun cu toată deferența cuiva care îi citește când sunt în chestie, consideră că Eliade e o massă de scrieri abordabilă exclusiv cu instrumentele literaturii, când își arogă, chiar, primplanul ideii de ediție temeinică, se produce o sărăcire letală, o dezhidratare fatală a acestei opere care, inevitabil, le scapă, ei oricum rătăcind îndelungat înainte de 1800 în alte limbi și în alte culturi. Chiar și principiile europene moderne ale editării critice au fost clădite pornind de la manuscrise antice europene și asiatice al căror conținut e mult mai aproape de ce studiase Eliade decât de imaginea curentă a editării literare din România, ediția Eliade din Hasdeu, chiar, ar putea fi un memento. Toate sursele lui Eliade au fost studiate și răseditate ca surse istorico-religioase în majoritatea limbilor de cultură, cum să te atingi de el fără a cunoaște istoria globală a cercetărilor? Luați, vă rog, capitolul VI, „Practica meditației în buddhism“, din teza lui timpurie despre Yoga. Cu studiile neterminate (și cu un romanț despre neterminarea studiilor, Maitreyi), sunt atâtea greșeli și confuzii în textul apărut în 1936 (ediție critică în 2016, epuizată rapid, în curs de reeditare) încât în orice context indianist supervizat minim n-ar fi trebuit să-l publice, nu era pregătit, își aducea grave deservicii, rămăsese la jumătatea drumului, a corectat o bună parte abia în parizianul 1954.       

CD: Cazul Handoca nu este singular. Avem mai multe cazuri în care cineva acaparează un autor și nu permite accesul la manuscrise, fiindcă sunt în propria sa bibliotecă, fiindcă nimeni nu le-a inventariat și, ca atare, nici nu s-a publicat un catalog al lor. Aici putem discuta cazul Noica, de exemplu. Afectează această situație în vreun fel practicile de cercetare de la noi?

EC: Singurul autor care a putut manevra vreodată întregul Eliade a fost chiar Eliade. Ideea că Handoca a făcut același lucru, cu editările lui, este de un ridicol nebun. Dar el a acaparat într-adevăr manuscrisele, iar dacă numele de Handoca a fost cunoscut e tocmai pentru că a acaparat manuscrisele, iar moștenitorii lui Eliade l-au admonestat în câteva conjuncturi, dar nu l-au stânjenit propriu-zis de la nimic, și nicăieri nu rezultă mai clar asta decât în licitațiile de după 2015, când manuscrisele lui Eliade sunt proprietatea de facto a moștenitorilor lui Handoca, care le vând, și nu a moștenitorilor lui Eliade, care le-ar fi putut dona, studia etc. (în fine, orice aduce a Eliade). Nu cunosc în profunzime cazul manuscriselor Noica, însă aș semnala și cazul edițiilor Cioran: atât de litigioase (juridic, intelectual și moral) încât unele au și fost blocate, fapt din care se desprinde mai ales un lucru: cine pierde cel mai mult, dacă nu Cioran însuși și potențialii lui cititori? Asta va și rămâne, nu numele intermediare și prea puțin intercesoare care au produs blocajul (la Cioran) sau dezmembrarea și blocajul (la Eliade). Asta când noi încă ne idealizăm pompos interbelicul! Pe de altă parte, cercetătorul curent (fostul savant) e atât de inhibat încât, din rațiuni pesemne de carieră (tot ce mai împărtășește din vechiul ideal umanist: un traseu, un șotron), nu se pronunță, își rezervă un mărunt areal de expertiză cu cinegetici saprofit înșelătoare, e lipsit sau lipsită nu de generozitate, aceasta e o zeitate măcelărită meanwhile, ci de colegialitate minimă chiar. Din fericire, la Institutul de Istorie a Religiilor am colegi deosebit de diferiți, care au făcut totul ca să afle de unde provin, aducându-și perfect aminte că la douăzeci și ceva de ani nu știau ce să facă cu viața lor (iată un citat) și aveau nevoie să împrumute măcar vocabularul.

CD: Am aflat de curând că licitația din 2019 s-a soldat cu vânzarea tuturor documentelor de arhivă către Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova. Directorul Bibliotecii „Aman”, domnul Lucian Dindirică, spunea într-o intervenție la Radio România Cultural că acea achiziție s-a făcut pentru Muzeul Cărții și Exilului Românesc, aflat încă în pregătire și care va funcționa în Casa Dianu, a cărei restaurare tocmai ce s-a încheiat. Care este obiecția ta principală față de stabilirea reședinței acestor materiale Eliade la Craiova? Amândoi avem experiență cu arhive și știm că, adeseori, manuscrisele unui mare cărturar se răspândesc prin tot felul de biblioteci și arhive, unele publice, altele cu regim semi-deschis sau chiar private.

EC: De ce la Craiova și nu la București, îmi e peste putință să înțeleg. Dar e bine că au fost salvate, nu? Nu se alertase nimeni înainte de petiția cu un grup de colegi, în decembrie 2019. Riscau să fie risipite la bucată, lotul și azimutul. Din câte se știe, nici astăzi însă ele nu au fost prezentate public și studiate, necum editate. Tot muzeul craiovean ulterior a licitat și în aprilie 2021, din fericire fără sorți de izbândă. 

CD: Tot din intervenția lui Lucian Dindirică la Radio România Cultural am aflat și că, pe lângă materialele scoase la licitație în 2019, au mai fost achiziționate și alte documente care nu fuseseră listate. Aici mai trebuie adăugat ceva, și anume faptul că, încă din 2016, Biblioteca Aman a organizat o expoziție cu documente pe care Cristian Bădiliță le-a recuperat din apartamentul în care au locuit Mircea și Christinel Eliade la Chicago. Din păcate, nu avem un catalog al acelei expoziții. Realitatea este că nu prea știm pe unde prin țară sunt răspândite documentele care au aparținut lui Eliade decât din declarații colaterale făcute de diverși, așa cum bine ai explicat cazul Handoca în articolul tău din Scena 9. Singura excepție pare a fi Biblioteca Academiei Române. Cum se vede această situație din perspectiva unui cercetător care s-a preocupat intens de editarea critică a lui Eliade?

EC: Țin să menționez că nu m-am ocupat chiar intens de editarea critică, fiind la rândul meu un istoric al religiilor am avut multe alte priorități. Dar am stat într-o zi să mă gândesc dacă nu accept cumva și eu o situație atât de oribilă încât ar echivala cu scutirea de cetățenia primară. Cum Dumnezeu am ajuns atât de neisprăviți, e într-atât de nestopabil acest declin general? Mă întorsesem în pandemie de la catedra din Bangkok, unde studiam un vast text canonic buddhist păstrat în trei limbi din Antichitatea Asiei de Sud, și mi-am spus că bătrânul nostru merită totuși puțintel mai mult, fie și un act general de deces – dar citeț. Într-adevăr, nu avem nici măcar cataloage: întrucât cititorii noștri au dreptul să fie bine informați, iată și situația generală a manuscriselor Eliade la BAR, așa cum a fost anunțată în aprilie de Biroul de presă al Academiei:

CD: Cum se face că, în cultura română, editarea critică a textelor nu este o practică naturală? Avem mulți „clasici”, așa cum ai punctat și tu, care suferă la acest capitol. Culmea este că nici edituri mari precum Humanitas sau Polirom nu prea s-au încumetat la astfel de proiecte, chiar și în cazul unor autori asupra cărora dețin o oarecare exclusivitate (de exemplu, Emil Cioran și Constantin Noica). 

EC: O ediție critică a unui autor masiv presupune exact ce nu avem și reproșăm că nu avem: o coerență multi-instituțională, un plan dacă nu de țară sau sector, măcar de autor, resurse multiple, pregătirea editorilor, conjuncția fertilă cu interesul publicului, multă muncă, foarte multă muncă și, la sfârșit, muncă din nou. În cazul mai particular al lui Eliade, nu se poate face nimic cu autorii contemporani pe care i-aș numi pre-Nădlac sau, dacă pare preferabil, pre-Moravița, adică dinapoia punctelor de trecere ale oricărei frontiere. Sigur că ar fi preferabil să vorbim de contemporanii noștri, despre Bruce Lincoln și Guy Stroumsa, despre Philippe Borgeaud sau Michael Stausberg, cu care ne întreținem în alte contexte, cele propriu-zis istorico-religioase, dar ce să facem dacă publicul nu a asimilat, necum depășit, momentul Eliade? Există cursuri de istorie a religiilor în multele facultăți de Teologie ortodoxă: cunoașteți vreun discurs public creștin-ortodox care să fi fost cât de cât marcat? Oh, dar știți că nu la virajul spre creștinismul morții violente legionar mă refer, ci la viziunea minim ecumenică și la necesitatea de a nu abhora secularizările ca diavolești.

CD: La final, vreau să te întreb dacă, în condițiile actuale, tu crezi că este posibilă o ediție critică a operei Eliade — la fel ca seria Gesamtausgabe dedicată lui Martin Heidegger sau The Collected Papers of Bertrand Russell? 

EC: Iată o veritabilă întrebare monografică! Îți mulțumesc inclusiv pentru că e plasată cumva în spiritul Facultății noastre de Filosofie de la sfârșitul secolului trecut: nu eram noi plini de mari speranțe și așteptări că trăim un moment bun, fast chiar, și că se vor urni lucruri? În 2008, marele profesor de studii meso-americane de la Harvard, Davíd Carrasco, un fost student al lui Eliade, mi-a destăinuit că propusese la Chicago ca model pentru editarea lui Eliade chiar Collected Papers ale lui Freud. Nu s-a putut nimic atunci, la începutul anilor 1990. Ediția Heidegger e un exemplu bun numai împreună cu Schwarze Hefte, ceea ce la Eliade va echivala cu contemplarea amănunțită a rădăcinii răului, care sigur are rizomi neștiuți printre manuscrisele încă nesalvate. Marea problemă va fi totuși: necesită și poate primi o ediție bilingvă (așadar, inevitabil, în română și în engleză)? Nu am un răspuns complet, aș dori să știu și ce gândesc în privințele astea istoricii literari români, pentru cealaltă parte a operei, și mi se pare preferabil să gândim împreună soluția optimă abia după ce toate manuscrisele vor fi la Biblioteca Academiei și accesibile publicului.

Dar tot ce continui să spun mi se pare de o banalitate înfiorătoare. E drept, mai puțin într-un punct: a nu te îngriji de tot ce rămas de la Enescu (aici marele exemplu este ce a făcut și face tânărul maestru Gabriel Bebeșelea, urmându-i lui Pascal Bentoiu sau lui Cornel Țăranu) și de la Eliade, timp în care te-ai ocupa cu muzica și cu istoria religiilor, e o eroare letală de simț istoric. Ei, mai ales ei, au lăsat lucruri pe care nu le-a mai văzut între timp nimeni și de care între timp nu s-a mai îngrijit nimeni:  e singura lor formă directă de a mai fi printre noi, de a mai fi vii chiar – și în tot acest timp, vii în această formă fiind, este cu putință să nu îi mai caute, să nu mai vrea să-i întâlnească nimeni?