PNL vrea ca avertizorii de integritate anonimi să își dea datele de contact și să spună în ce calitate raportează neregulile sesizate

Scriu această intervenție la cald, după o zi în care am avut sentimente amestecate cu privire la parcursul legii de transpunere a Directivei (EU) 2019/1937 privind avertizarea de integritate. Am participat azi la ședința Comisiei Juridice a Senatului, unde s-a discutat cererea de reexaminare transmisă de Președintele României. Nu mai discut cum s-a ajuns la respectiva cerere de reexaminare, dar trebuie precizat că ea a fost intens solicitată de societatea civilă după ce deputata Vicol (PSD), președintele Comisiei Juridice de la Camera Deputaților, a operat o serie de modificări toxice pe textul legii de transpunere. Acea versiune de la Camera Deputaților, despre care CCR a spus surprinzător și contrar oricărei urme de logică constituțională că nu are probleme de constituționalitate, a aruncat protecția avertizorilor de integritate în Paleolitic, bătându-și joc și de Directivă, dar și de toți avertizorii de până acum și cei viitori. Am spus la momentul respectiv că ne aflăm într-o revenire a Epocii Șobolanilor, în care politicieni apropiați de diverși infractori și de grupuri de interese ilegitime și ilegale încearcă să modifice legile în favoarea lor, iar acea versiune transmisă spre promulgarea exact făcea.

Pentru astăzi, semnalele mele de la colegii din societatea civilă spuneau că se va reveni la forma votată de Senat și că nu suntem în situația de la finalul lui iunie, când s-a votat ce s-a votat în Camera Deputaților. Pe de altă parte, semnalele mele dinspre politicieni spuneau cu totul altceva, și anume că vor încerca să modifice pe ici, pe colo, dar fără a trimite președintelui o variantă care să schimbe acele amendamente toxice introduse de Vicol-Ciorbă. (Amendamentele lui Vicol/PSD-ului nu erau susținute nici de Ministerul Justiției.)

Ca atare, fost oarecum liniștit astăzi că nu o să ne trezim cu mari mizerii, Camera Deputaților fiind camera decizională. Nu mă gândeam că PNL și PSD vor folosi Comisia Juridică a Senatului pentru a introduce ceva care să stârnească revolta societății civile, a experților în anti-corupție, a avertizorilor și a tuturor celor care sunt de bună credință și consideră că cei care raportează nereguli (de orice tip ar fi ele) merită să fie protejați și pasiv, și activ. Dar m-am înșelat.

Mizeria s-a produs chiar astăzi, în respectiva comisie a Senatului. Și anume, mai mulți senatori PNL au introdus un amendament care nu s-a regăsit în documentul trimis anterior către membrii Comisiei și reprezentanții societății civile, ci a fost citit de președintele Comisiei la începutul ședinței. Din cauza unor dificultăți cu conexiunea la Internet, reprezentanții societății civile aflați de partea cealaltă a ecranului nu au putut auzi formularea propusă, nu că ea ar fi fost citită cursiv și clar, și, pentru o vreme, nici susținerea ei de către senatorul PNL Daniel-Cătălin Fenechiu căci, întâmplător, a picat sonorul transmisiei.

Pe seară, a sosit și raportul Comisiei Juridice cu formulara în cauză, care, în formatul scris aruncă în aer raportarea anonimă. Dar să le luăm pe rând ca să fie clar.

În 2021, în urma dezbaterilor dure de la Ministerul Justiției cu funcționarii care au scris proiectul inițial de transpunere a Directivei, s-a acceptat raportarea anonimă ca formă legitimă de raportare. De ce este importantă o astfel de raportare anonimă? Pentru că ea este cea mai simplă formă de protecție pentru avertizorii de integritate. Este o formă pasivă de protecție, căci statul și instituțiile nu fac absolut nimic în a proteja avertizorul, iar organizația, teoretic, nu are cum să identifice persoana care raportează nereguli. În al doilea rând, raportarea anonimă ține de decizia avertizorului: dacă el/ea nu are încredere că va fi protejat, are posibilitatea de a alege să nu își decline identitatea. În al treilea rând, când vorbim despre avertizarea de integritate avem în vedere un mecanism organizațional prin care sunt sesizate diverse lucruri ce pot afecta organizația în sine și interesele sale, angajații și partenerii acesteia, dar și interesul public. Ca atare, nu contează cine raportează, ci ce raportează. Așa că nu ar trebui ca o organizație și un management cu mintea în cap să se preocupe cine raportează, ci ce informații i se oferă.

Pe tot parcursul lui 2021 și în primele luni ale lui 2022, eu însumi am încercat să explic în diverse contexte de ce raportarea anonimă este esențială. Am discutat cu politicieni și cu colegi din societatea civilă, am discutat cu manageri și profesioniști din diverse domenii, cu oameni din Ministerul Justiției și din alte instituții publice. Colegii mei din societatea civilă au procedat la fel. S-au scris comunicate de presă și petiții în care s-a atras atenția asupra nevoii de a păstra raportarea anonimă în lege. Prea puțini au fost cei care au luat în seamnă aceste lucruri pe care le-am spus noi. Iar inevitabilul s-a produs la Comisia Juridică a Camerei Deputaților, pe 29 iunie, când deputata Vicol-Ciorbă a propus și plenul comisiei a votat eliminarea alineatului 2 al articolului 6, care spunea:

„Prin excepție de la prevederile alin. (1), raportarea care nu cuprinde numele, prenumele, datele de contact sau semnătura avertizorului în interes public se examinează și se soluționează, în măsura în care conține suficiente informații referitoare la încălcări ale legii.”

Acest alineat reprezenta formula de compromis la care ajunseserăm în dezbaterile cu funcționarii din Ministerul Justiției. O formulă slabă din perspectivă normativă și din cea a modului cum ar trebui să funcționeze avertizarea de integritate într-o organizație. Dar nu intru în chestiuni de detaliu că nu acest lucru mă interesează în clipa asta.

În iunie, așa cum spuneam anterior, acest alineat fusese eliminat cu totul.

Astăzi, la Comisia Juridică, senatorii PNL au introdus o altă formulă decât cea citată mai sus. Adică nu s-a revenit la forma inițiatorului (i.e. Ministerul Justiției) votată anterior în Senatul României, ci s-a preferat o altă versiune, despre care eu afirm acum că este la fel de toxică ca gestul de a elimina cu totul raportarea anonimă. Această versiune spune următoarele:

„Raportarea anonimă cuprinde cel puțin următoarele: datele de contact ale avertizorului în interes public, calitatea persoanei în care efectuează raportarea în condițiile art. 2, contextul profesional în care au fost obținute informațiile, persoana vizată, dacă este cunoscută, descrierea faptei susceptibile să constituie încălcare a legii în cadrul unei autorități, instituții publice, oricărei alte persoane juridice de drept public sau în cadrul persoanei juridice de drept privat, precum și, după caz, probleme în susținerea raportării și data.”

Dincolo de faptul că este o exprimare greoaie, care îngreunează înțelegerea și interpretarea legii, acest amendament creează posibilitatea eliminării raportărilor anonime. De exemplu, dacă lipsește o informație cerută în acest articol, o organizație se poate prevala de acest lucru și să claseze acea raportare internă. Dacă lipsește data sau calitatea celui care avertizează cu privire la ceva, un manager abuziv sau un funcționar desemnat să se ocupe de canalul de avertizare internă poate să arunce la gunoi ceea ce spune avertizorul anonim.

Pe de altă parte, ce relevanță are menționarea datei când a fost făcută acea avertizare, alta decât aceea de a da posibilitatea clasării avertizărilor anonime?! Data oricum este prezentă în corpul email-ului care conține avertizarea și meta-datele acelui email. Dacă folosesc o platformă de raportare internă, am un data stamp care este inclus în raportare. Așadar, eu nu văd aici decât rea-voință din partea senatorilor PNL pentru a ciunti legea. De altfel, atât cât s-a auzit în transmisia online din argumentarea lui Daniel Fenechiu, dar și din cea a președintelui Comisiei Juridice a Senatului, a rezultat foarte clar că ei vor să preîntâmpine „raportarea cu rea credință”, ceea ce oricum este contradictoriu cu principiul prezumării bunei credințe a avertizorului.

În al treilea rând, o parte din informațiile cerute de la avertizorul anonime în această variantă duc la identificarea avertizorului. Dacă îl întrebi datele de contact, ce calitate are și contextul profesional în care a obținut acele informații, ai deja o premisă foarte bună pentru a îți da seama despre cine este vorba și de a începe represaliile împotriva sa.

Partidul Național Liberal are motive serioase ca să treacă acest amendament toxic căci, dacă ne amintim, în urmă cu un an, am aflat cu toții de numirile politice de la Apele Române. Atunci, Ovidiu Ianculescu, director în cadrul SGA Mureș, a fost forțat de șeful lui să demisioneze ca să fie numit în locul lui un trepăduș de la PNL Mureș (vezi aici, aici, aici și aici). Și nu este singurul caz de acest fel.

Sper, deși nu am nici un motiv de optimism, că această aberație introdusă de senatorii PNL din Comisia Juridică va fi corectată la Camera Deputaților. Dar semnalele mele sunt și mai rele în ceea ce privește jocurile de acolo. Mă aștept la aceleași mizerii ca data trecută, cu argumentul că CCR nu a găsit nimic neconstituțional în varianta anterioară a legii.

România a pierdut și de această dată ocazia de a fi un fanion în materie de legislație anti-corupție la nivel european. Aveam o lege din 2004 în care se prezuma buna credință și care, de bine, de rău, oferea un cadru general pentru protecția avertizorilor de integritate. Eram printre puține state membre ale Uniunii Europene cu o astfel de legislație. Din păcate, orgoliile unor funcționari din Ministerul Justiției și lipsa lor de competență în ceea ce privește avertizarea de integritate au expus demersul instituțional de legiferare celor mai parșive atitudini față de acest mecanism de sesizare a unor nereguli. Țin să precizez și aici, așa cum am făcut-o și de dimineață la ședința Comisiei Juridice a Senatului, că, în Raportul către națiuni al asociației internaționale a evaluatorilor anti-fraudă (ACFE) din 2022, există un grafic foarte interesant care ne arată că fraudele ajung să fie descoperite pentru că oamenii aleg să avertizeze cu privire la acele nereguli. Adică 42% din fraudele descoperite au la bază un „tip”, o avertizare de integritate, în timp ce doar 16% dintre ele ajung să fie identificate în urma unui control intern.