Cateva scurte comentarii despre “fake news”

Săptămâna trecută am răspuns la câteva întrebări despre fenomenul “fake news” pentru “Jurnalul Național” și platforma online “Globalizarea“. Preiau aici varianta integrală a interviului oferit colegului George Hălărescu.

Globalizarea: Ce este fenomenul ”fake news”, o modă sau o problemă reală pentru societăţile democratice?

Cristian Ducu: Trebuie să încep prin a spune că ceea ce numim astăzi „fake news” nu este un fenomen nou, apărut ca urmare a ascensiunii lui Donald Trump pe scena politică americană sau instalării sale la Casa Albă. Sunt unii autori de specialitate care afirmă că un prim exemplu de „fake news” ar fi chiar situația stârnită de regizorul Orson Welles în seara de 30 octombrie 1938, adică în duminica de Halloween, la postul de radio CBS. Cu acea ocazie, O. Welles a citit o adaptare dramaturgică a cărții lui H.G. Wells „Războiul lumilor” (1898), care începea cu o serie de buletine de știri simulate care anunțau o invazie extraterestră. Acel episod de teatru radiofonic a stârnit o isterie în masă fiindcă ceea ce era prezentat îmbrăca forma unei realități pe care o cunoșteau, cea a buletinelor de știri. Astfel, ascultătorii nu au mai fost capabili să discearnă între realitate și ficțiune, între un buletin de știri real și unul dintr-o piesă de teatru radiofonic.

Ca atare, trebuie să precizez că „fake news” nu se referă la știrile false per se, adică acele materiale care sunt construite pe fantasmagoriile unui jurnalist, ci la o pleiadă de materiale jurnalistice sau nu (inclusiv declarațiile politice pot fi încadrate la această categorie!), mai scurte sau mai lungi (de la simple comentarii făcute pe Twitter la așa-zise analize acoperind mai multe pagini de ziar), care pot invoca informații false sau „jumătăți de adevăr”, interpretări care induc în eroare audiența deși poate că la bază au informații corecte, opinii care sunt croite pe stările emoționale ale publicului sau care pur și simplu sunt construite ilogic. Așadar, ele sunt fie minciuni sfruntate, fie dezinformări, fie manipulări grosolane sau mai fine ale unor informații ș.a.m.d.

The Daily Show prezentat de Jon Stewart sau The Colbert Report cu Stephen Colbert drept gazdă, două emisiuni de satiră politică, ar putea fi încadrate în mod tradițional la categoria „Divertisment”. Însă, când aceste emisiuni ajung să reprezinte sursa principală de informare pentru un segment destul de mare de populație, prin asumarea poziției de filtru al realității, ele trec din zona amintită în cea a „fake news”. Cu alte cuvinte, nu mai suntem în fața unui material de presă „tradițional”, ci avem de-a face cu o nouă formă în care genurile de presă sunt diluate, în care granițele dintre adevăr și neadevăr sau glumă sunt vagi.

Globalizarea: La nivel european s-a creat o comisie de experți care are misiunea de a combate ştirile false şi dezinformarea din mediul online. Dar până acum nu existau ştiri false, iar presa nu manipula opinia publică, ce este nou în prezent?

Cristian Ducu: În primul rând, cred că ceea ce face ca acest fenomen să ni se prezinte ca ceva nou este gradul de conștientizare. Cu alte cuvinte, tot mai mulți oameni vorbesc despre „fake news” și înțeleg că ne confruntăm cu o problemă. Pe de altă parte, nu mai este un fenomen izolat. S-au multiplicat atât de mult sursele care practică „fake news” încât Internet-ul, acel mijloc de comunicare facilă în care ne pusesem toate speranțele privind informarea corectă și democratizarea surselor de informare, pune în pericol însăși ideea de informare corectă, dar și inițiativele și instituțiile publice, persoane și societatea în ansamblul ei. De exemplu, când se produc „fake news” cu privire la așa-zise valuri de imigrație dinspre o țară Europeană înspre alta, reacția imediată pe care o vei înregistra în societate este una de legitimare a atacurilor rasiste, a violenței de orice fel împotriva imigranților. Exemplul cel mai bun în acest sens este cel al Marii Britanii, care, după campania pentru Brexit, are de-a face cu o creștere semnificativă a actelor de violență îndreptate împotriva străinilor. Deunăzi, ziarul italian „Corriere della Sera” publica pe propria pagină de Internet o înregistrare video în care un cetățean britanic îl agresa verbal pe un italian care călătorea cu metroul. Frica de străin s-a generalizat.

În al treilea rând, acest aflux de „fake news” duce la erodarea masivă a credibilității presei serioase. Nu vorbim despre faptul că o instituție media poate cădea victimă unor „fake news” preluând fără o verificare temeinică informații nereale sau trunchiate, ci despre imposibilitatea publicului larg de a discerne între „fake news” și informația corectă sau analiza riguroasă. E ca și cum nu mai poți deosebi între „Jurnalul național”, „România Liberă”, „Adevărul”, pe de o parte, și „România Mare”, pe de cealaltă parte, pentru că toți par la fel. În Statele Unite, acuzațiile aberante ale Președintelui Trump la adresa presei care își îndeplinește rolul de gardian al valorilor democratice și interesului public a dus la dezvoltarea unui sentiment oarecum invers, unde CNN, „New York Times” și „Washington Post” sunt privite ca fiind surse de „fake news” de majoritatea electoratului lui Trump. CNN chiar a realizat o reclamă pentru a combate acest sentiment afirmând că un măr nu devine altceva indiferent de cât de mult zgomot ar perturba acest fapt.

Dincolo de toate acestea, și cred că în asta constă, de fapt, problema identificată la nivel european, „fake news” a devenit o reală armă informațională. Există state care investesc masiv în campanii de „fake news” pentru a determina cursul unor idei într-o societate sau alta (vezi Brexit, vezi cazul Ungariei și Polonie în chestiunea valurilor de imigranți dinspre Africa și Orientul Mijlociu), pentru a susține un candidat politic (vezi cazul Donald Trump și ingerințele Rusiei în campania electorală din SUA; vezi cazurile Ucrainei, Moldovei și multe altele de care habar nu avem), ori pentru a-și susține propria agendă politică și economică la nivel internațional (vezi cazul Siriei și al atacurilor cu arme chimice din urmă cu câțiva ani). Nu mai este ca în anii ’70 sau ’80, când ar fi trebuit să dispui de surse enorme ca să plătești jurnaliști să scrie ce vrei

tu. Acum este suficient să ai o conexiune la Internet și o cămăruță de 3×2 ca să instalezi o fermă de telefoane inteligente și să ai câteva sute de profiluri de Twitter, Instagram și Facebook pentru a genera „tendințe”, adică pentru a propaga „fake news”. Europenii vor mai degrabă să răspundă unei astfel de amenințări la adresa propriilor sale instituții politice, economice, sociale și de altă natură.

Globalizarea: Mediul online ca sursă de promovare a minciunii poate deturna misiunea presei de a sluji adevărului şi valorilor democratice?

Cristian Ducu: Mediul online este doar un mijloc de comunicare. Nu trebuie să uităm nici o clipă acest lucru. Prin urmare, nu mediul online promovează idei, nu el deturnează misiunea presei, ci el doar face posibilă o promovare facilă a minciunii pe post de adevăr, el doar înlesnește atacurile împotriva presei serioase. Într-adevăr, această comunicare facilă, așa cum spuneam anterior, afectează credibilitatea instituțiilor media serioase. Însă nu este singurul fenomen care duce la o astfel de erodare. Când marea masă de instituții media, tipărite și online, dintr-o țară este formată din ceea ce se cheamă „presă de scandal”, „jurnalism de cancan”, ”pink press” etc., când până și instituțiile media serioase ajung să publice materiale de scandal și cancan pentru a supraviețui, atunci devine destul de greu să discerni între jurnalismul de calitate și ceea își spune impropriu „jurnalism”. Exemplul cel mai bun de la noi este cel al unei televiziuni de știri care avea o emisiune de duminică până vineri, iar duminica seara, duminică de duminică, erau invitați doi astrologi care vorbeau despre previziuni astrale pentru cetățeni și politicieni, despre ritualuri și câte și mai câte bazaconii. Un telespectator fidel al acestei televiziuni va ajunge în scurt timp să nu mai discearnă între informația corectă prezentată într-o emisiune de știri și ceea ce spun acești măscărici, între opiniile a doi invitați din cursul săptămânii și aberațiile promovate de cei doi clovni în weekend.

Globalizarea: De ce mediului online îi lipsesc acele filtre specifice presei tradiționale, care să facă posibilă atât identificarea celui care transmite o știre falsă (minciună) cât şi o reglementare legislativă şi un cod deontologic?

Cristian Ducu: Nu știu dacă problema constă neapărat în absența unor filtre speciale, așa cum în cazul a ceea ce numiți „presă tradițională” era filtrul rațiunii jurnalistului, respectiv editorului. Eu cred că lipsește în primul rând educația de bază pentru ceea ce numim „era digitală”. Altfel spus, nu suntem pregătiți să ne confruntăm cu ceea ce ne oferă mediul online în termeni de informație și de tehnologie. Pe de altă parte, nu cred în „soluții”, în răspunsuri simple la probleme complexe. Fenomenul „fake news” este mult prea complex pentru a putea fi reglementat. Nu e vorba doar de emitent, ca să reglementăm ce și cum publică acesta, ci de formate comunicaționale extrem de variate (știri și programe de știri construite într-un anumit mod, opinii și comentarii, analize ș.a.m.d.), de fenomene sociale cu multipli actori (de exemplu, contagiunea emoțională asociată „fake news”), de tehnologii emergente despre care știm vag cum funcționează (chatbot-ii), de „război informațional”.

Pentru anumite forme ale sale, se poate apela la reglementări. Cum este cazul campaniilor electorale în mediul online. Tocmai pentru că o campanie electorală are un anumit specific. Poate și în cazul portalurilor „de știri” care nu sunt în mod expres afiliate unei entități juridice deși pretind că sunt instituții media. (Mi-aș permite să afirmă că un blogger sau un agregator de știri nu sunt instituții media, ci un opinator/comentator, respectiv o tehnologie. Încă sunt de părere că reportajul și știrea sunt diferite de sursa unei informații astfel încât un blogger pentru libertate să fie doar o sursă nu și un jurnalist, că opinia cuiva nu este neaparat un act jurnalistic chiar dacă ajunge să fie publicată online sau pe hârtie.)

Privind din alt unghi, cred că avem nevoie de instituții media puternice, care să nu mai fie atât de fragile la nivel economic. Asta înseamnă, în același timp, și că jurnaliștii nu mai sunt atât de vulnerabili în fața propriilor patroni sau în fața agenților economici care plătesc publicitate. Iar pentru asta ai nevoie de un public numeros pentru presa de calitate, de oameni care citesc, de oameni care au un spirit și un aparat critic adecvate pentru secolul acesta, nu pentru secolul anterior, și alte lucruri importante.

Cum de altfel cred că este nevoie și de auto-reglementare în domeniul presei. O auto-reglementare „activă”, nu doar de fațadă. Adică este nevoie în Europa, dar nu numai, de o reflecție morală mult mai susținută pe marginea actului jurnalistic. Și nu doar în comunitățile de profesioniști, și nu doar după niște scandaluri care afectează presa.

Globalizarea: Instituţiile statului democratic au pârghii pentru preveni manipularea opiniei publice? Sau ce ar trebui să ştie publicul pentru a nu risca să fie victima dezinformării?

Cristian Ducu: Nu cred că există țară care să dispună de instrumente pentru a preveni manipularea opiniei publice. Cum spunea cineva, singura variantă de a opri propaganda este să scoți televizorul și radioul din priză. Așa și acum: pentru a opri manipularea, ar trebui să ne oprim telefoanele, tabletele, calculatoarele, televizoare, radiourile, să aruncăm ziarele, și nu doar pe cele personale, ci și pe cele la care ajungem accidental într-un fast-food sau într-un restaurant, într-un magazin sau pe peronul unei stații de metrou, la vecinul de compartiment sau în Times Square.

Publicul larg trebuie să gândească cu propriul cap pentru a nu mai risca să fie victima dezinformărilor de tot felul. Iar pentru a gândi cu propriul cap trebuie să cunoască lucruri, să citească și să își dezvolte un simț al argumentării bine construite din punct de vedere logic. Cu alte cuvinte, să nu fie un „receptacol”, pentru a prelua un cuvânt de la grupul Divertis, o legumă care se hrănește cu orice i s-ar pune la dispoziție.