Despre impostură în științele juridice

Una din problemele pe care România le are în materie de integritate și de anticorupție este dată de impostura din științele juridice. Avem zeci de texte publicate de tot felul de cadre didactice universitare, doctoranzi și practicieni care sunt crunt de proaste. Nu mă refer la absența unei metodologii de cercetare din aceste texte, ci la tot ansamblul. De exemplu, ieri am pierdut 45 de minute citind un articol publicat în „Revista Română de Drept al Afacerilor” care nu spune absolut nimic. Cinci pagini și jumătate (fără a lua în calcul pagina cu rezumatul în engleză și română) în care se repetă niște aserțiuni lipsite de substanță de mai multe ori, în care autoarea nici măcar nu se obosește să ofere argumente pentru ceea ce scrie, în care aproape o pagină este ocupată de niște elemente care nu au nici o legătură cu tema articolului. Ca să nu mai spun că nu există o formulare clară a ipotezei de cercetare. Acest text nu ar fi acceptat nici ca eseu de anul I dacă ar fi respectate niște minime criterii de calitate a muncii academice.

Textul respectiv este despre integritate în administrația publică din România. Nu voi da mai multe detalii ca să nu individualizăm discuția aiurea că nu este un singur caz de acest fel, ci o practică obișnuită în acest domeniu.

Revenind, dincolo de faptul că se formează o literatură de specialitate profund viciată de impostură, materialul în cauză devine sursă de cunoaștere pentru cei din instituțiile publice, pentru cei care se formează acum, pentru eventuale analize realizate pentru a fundamenta decizii de politică publică. În plus, este denaturat limbajul tehnic al domeniul, este viciată înțelegerea de bază a unor concepte esențiale (vezi cazul pentru „integritate”, „pantuflaj”, „avertizare”, „eșec de management”, „incident de integritate” ș.a.m.d.). Ajungem în situația ca la tot felul de evenimente despre integritate și/sau anticorupție să auzim niște discursuri aberante, de un legalism și formalism care nu au nici o legătură nici cu evoluția internațională a domeniului, nici cu logica.

Din păcate, vinovați de această impostură nu sunt numai impostorii înșiși, ci și cei care coordonează reviste de specialitate și nu-și fac treaba cum trebuie alegând bobul de grâu din muntele de neghină. Poate că ar trebui să discutăm mai des și despre etica muncii de editare, care la noi este total absentă ca temă de dezbatere publică.

Nu în ultimul rând, ar trebui să avem în vedere și privilegiile obținute de cei care publică astfel de texte. Universitățile, facultățile, departamentele, catedrele sunt conduse „colegial”, nu „competitiv”. Cu alte cuvinte, când cineva publică o mizerie, colegii săi merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni nu evaluează cu adevărat calitatea muncii de cercetare și publicare, iar instituția se limitează la a număra „bețe”, adică se limitează la a număra câte articole sau cărți au publicat cadrele didactice în reviste de tipul x sau y, câte citări are (care este indicele Hirsch). În urmă cu o săptămână descoperisem un caz uluitor în care o altă autoare avea 217 citări la un text de aproape o pagină, un comentariu la un editorial – da! ați citit bine! un comentariu la ce a scris editorul ca preambul la numărul tematic coordonat de el. 217 citări la nimic. Cum s-a întâmplat asta? Păi prin intermediul acestor rețele de impostori care se publică reciproc, se citează reciproc, își dau premii reciproc. Ei ajung profesori universitari, coordonatori de doctorate prin impostură. Unii primesc bani că au publicat ISI, MISI, PISI. În plus, au acces la diverse mecanisme de finanțare pentru că, nu-i așa, au publicat pe temele respective.

Pe mine nu mă surprinde deloc situația penibilă în care oamenii implicați în transpunerea unor directive sau alte acte juridice europene, care lucrează în instituții ce au legătură cu integritatea și/sau anticorupția repetă enormitățile pe care le găsesc prin aceste articole de doi bani. Dimpotrivă, îmi confirmă ideea că există un transfer de cunoaștere viciată de impostură similar celui în care cunoașterea bazată pe cercetare serioasă se întâmplă în mod normal, cu diferența că cei care se înscriu în a doua categorie au un stil adversarial, în care dialogul și dezbaterea sunt extrem de importante. Nu la fel putem spune despre cei din prima categorie, care se supără când le ceri argumente, care iau personal orice discuție despre concepte, instrumente, contexte etc., care preferă lingușeala și ipocrizia.

Ceea ce este și mai grav decât tot ce am scris mai sus este faptul că aceste personaje care scriu despre integritate într-un mod total neprofesionist țin și cursuri de „etică și integritate academică” în universitățile românești. Trecând peste pleonasmul „etică și integritate”, e ca și cum l-ai pune pe Tomiță-fără-minte să îți construiască o casă.