Despre averile și interesele magistraților

Citesc pe site-ul Radio Europa Liberă, Secția pentru România, că există un proiect al unor oameni din Consiliul Suprem al Magistraturii, cu concursul Ministerului Justiției și al unui parlamentar, prin care se urmărește modificarea legii Agenției Naționale de Integritate astfel încât averile și interesele familiilor judecătorilor să nu mai fie publice. Pe de altă parte, s-ar crea și niște limite de 3 ani în verificarea declarațiilor de avere și de interese de către inspectorii ANI.

Modificările intenționate de cei doi inițiatori din CSM sunt mult mai multe, iar unele dintre ele sunt extrem de perfid formulate. Cum ar fi aceasta:

„Se asigură afişarea şi menţinerea declaraţiilor de avere şi ale declaraţiilor de interese, pe pagina de internet a instituţiei, dacă aceasta există, sau la avizierul propriu, în termen de cel mult 30 de zile de la primire, prin anonimizarea adresei imobilelor declarate, cu excepţia localităţii unde sunt situate, adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal şi a semnăturii declarantului, precum şi a datelor de identificare şi a veniturilor altor persoane fizice decât declarantul”

Nu stau să explic aici și acum de ce un astfel de proiect este profund imoral. Mai ales că inițiatoarele vor fi si beneficiare ale legii. Dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva ne aflăm în fața unui nou asalt asupra instituțiilor care se luptă să diminueze fenomenul corupției în România. De data asta, pornit chiar din sânul CSM.

Proiecte de acest fel s-au mai încercat și în trecut. Cel puțin unul nu s-a ridicat de la nivelul de idee pe hârtie. Interesul celor care vor să-și ascundă averile prin intermediul rudelor este foarte mare și nu vor conteni să încerce. Dar oare politica privind integritatea/corupția nu ar trebui să fie făcută în Parlamentul României și adoptată cu o largă majoritate? Altfel riscăm să o schimbăm ori de câte ori nu îi convine unui ciordache, livache sau savonache, aruncând în aer statul de drept și chiar liantul societății, și anume încrederea. Oare nu tocmai despre această constanță a fost vorba la referendumul inițiat de Klaus Iohannis în acest an?

Dacă tot vrem să discutăm despre o modificare a legii ANI, de ce nu vorbim despre o îmbunătățire a ei. De exemplu, prin introducerea unei obligații clar formulată de a nominaliza persoanele fizice (nu numai cu „persoană fizică” precum în ultima declarație a Rovanei Plumb depusă pe 19 septembrie 2019) de la care s-au luat împrumuturi sau către care s-au acordat împrumuturi. Sau de ce să nu vorbim despre o întărire a ANI prin mărirea numărului de inspectori și prin investiții suplimentare în platforma cu declarații de avere și interese astfel încât să fie capabilă să ofere inspectorilor cât mai multe încrucișări de date deja existente sau și din alte platforme (achiziții publice, ANAF etc.).

Ceea ce trebuie să înțeleagă și magistrații, în mod special judecătoarele care au inițiat acest proiect de modificare a legii ANI, și politicienii este faptul că declararea averilor și intereselor reprezintă în primul rând o chestiune de integritate în sensul de responsabilitate morală. Cei aflați în funcții publice sau de demnitate publică au obligația de a fi transparenți în ceea ce privește averea deținută în nume propriu sau la comun ori divizată cu soțul/soția, copiii sau partenerul de viață (da, chiar și atunci când nu există un statut de tipul căsătoriei) precum și în ceea ce privește interesele lor. Nu e vorba de a pleca de la prezumția de vinovăție, acuzând pe cineva din start de corupție, ci, dimpotrivă, de a transpune responsabilitatea morală de a fi transparenți din vorbe în fapte.

Pe de altă parte, istoria ultimilor 10 ani ne-a demonstrat că aceste declarații de avere și interese sunt extrem de importante atunci când vine vorba de a identifica comportamentele lipsite de integritate. Și mă feresc acum să folosesc cuvântul „corupție”. O justiție nu poate fi independentă atâta vreme cât cei care o înfăptuiesc își ascund averile, căci, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care ascund ceva, ei sunt vulnerabili în fața celor care ar fi interesați să exploateze orice breșă pentru a obține verdicte favorabile.

Până acum câțiva ani, România putea fi dată drept exemplu de bună practică în materie de combaterea corupției. Cel puțin pentru multitudinea de eforturi pe care le făceau diverse instituții, în ciuda multor piedici și dificultăți, de a preveni, identifica, investiga și sancționa cazurile de corupție. Din 2017 încoace, nu mai poți să mergi la o conferință internațională și să invoci România drept exemplu de bună practică fiindcă devii instantaneu ipocrit și te faci de râs. Chiar de curând cineva îmi atrăgea atenția că nominalizarea unei anumite judecătoare pentru poziția de ministru al Justiției, după un joc de glezne al CSM-ului cu demisia duduii respective, este tot o dovadă că ceva a putrezit rău de tot în Danemarca. Imaginați-vă acum această inițiativă a două judecătoare din CSM alături de alte modificări legislative (în special pe cele privind abuzul în serviciu) care au slăbit cadrul legal îndreptat împotriva corupției. Cum vi se pare?! Nu devine mai sumbru acest tablou?!