Câteva note în marginea studiului „Costul educației” (Deloitte/World Vision, august 2021)

În urmă cu o săptămână, Mirela Nicolae de la Radio România Cultural a vrut să afle opinia mea cu privire la studiul „Costul educației: investiţie, randament, impact” realizat de Deloitte România pentru World Vision. Așa că i-am răspuns la câteva întrebări, care ulterior și-au găsit locul într-un material pe care l-a pregătit pentru emisiunea ei. Nu am să reiterez ce am spus cu acea ocazie, ci vreau să las aici câteva lucruri care îmi stau pe limbă de foarte multă vreme, pe care le-am mai spus în diverse contexte și care par că nu își găsesc rezolvare.

Studiul celor de la World Vision a fost pregătit în luna august a acestui an, dar lansarea efectivă a avut la începutul lunii octombrie. Din păcate, el vine într-un moment cu multe turbulențe la nivel guvernamental, politic, economic și social. Căderea guvernului și conflictele dintre cele cinci partide parlamentare nu prea lasă loc pentru discuții raționale, fără încărcătură ideologică și fără interese politicianiste. Asta în condițiile în care este nevoie mai mult decât oricând de consens politic și social pentru a permite sistemului educațional să progreseze.

Aș merge mai departe și as spune că acest studiu e ca un glonț tras în aer. El ne spune foarte multe lucruri importante, doar că nu are cine să asculte și să bage la cap. De exemplu, ne spune că investiția în educație se vede în cifre, nu numai în intuițiile unora și opiniile altora. Să luăm cea mai percutantă dintre concluziile studiului, și anume că o persoană cu studii superioare are un venit dublu comparativ cu una care are doar studii secundare. Cu alte cuvinte, investițiile în educație întorc persoanei în cauză venituri mai mari. Dar aceste venituri aduc cu ele și taxe și impozite, ceea ce, teoretic cel puțin, s-ar putea traduce și în mai mulți bani la bugetul de stat (dacă și rata de colectare ar fi mai bună, da!?).

Dar cine să țină seama de o astfel de idee? Un ministru care stabilește ce trebuie să se întâmple în educație în funcție de propriile sale credințe („nu cred că educația online funcționează”)?! Aș fi chiar mai dur de atât: perioada pandemică putea fi o oportunitate uriașă pentru modernizarea sistemului educațional, doar că cei doi miniștri și echipele de conducere ale Ministerului Educației din perioada 2020-2021 au transformat totul într-un eșec major cu implicații pe termen lung și foarte lung. Încă vorbim de „educație online”, de „catalogul virtual” și „manuale digitale”. Oamenii care țin în pixul lor destinul educației românești refuză să facă un pas mai departe, mental și instituțional, către o reală transformare digitală a ecosistemului educațional. Ei vorbesc despre lucruri mici, fără să vadă că e nevoie de un proces extrem de complex de schimbare.

În noiembrie-decembrie 2020, Jean Badea, care era la momentul respectiv la Ministerul Educației, m-a rugat să coordonez un capitol din Strategia SMART-Edu, alături de alte persoane cu experiență solidă în politici publice. Jean, bine intenționat, a dorit ca ministerul să aibă o astfel de strategie făcută de specialiști, printr-un proces consultativ serios. Dar bunele sale intenții nu și-au regăsit un echivalent la nivelul conducerii ministerului. Dovadă și abandonarea strategiei, care avea nevoie de cel puțin încă cinci, șase etape susținute de integrare și construire a consensului pe viziune, abordare, direcții de acțiune, măsuri, bugetare, calendare și responsabilități.

Așa și cu acest studiu: avem un insight excepțional, care ar putea fi fructificat prin consolidarea unor documente strategice ale ministerului, doar că momentul e prost. În decembrie 2020, erau alegerile parlamentare și unii ne acuzau că lucrăm pentru ministrul aflat în campanie electorală (MA), ca să câștige capital de imagine cu Strategia SMART-Edu; în ianuarie 2021, aveam un alt ministru (SC), cu o viziune diametral opusă față de a fostului ministru (MA) și cu misie de la președintele țării să pună în practică proiectul „România educată”. Acum, la final de 2021, avem un guvern demis prin moțiune de cenzură, cu un conflict deschis între același președinte al țării care ține morțiș să își vadă proiectul ”România educată” implementat de Ministerul Educației, ministrul demis (SC) și politicienii din Opoziție (incluzând aici și USR). Iar, în tot acest timp, experții în educație urmăresc siderați de pe margine cum ministrul demis ia decizii care afectează în mod direct elevii și cadrele didactice.

Am ajuns să cred că suntem ca în povestea cu măgarul și iepurele, în care măgarul, care avea urechi să audă unde e câmpul cu morcovi, îi trage o copită iepurelui pentru că el vedea mai de sus și aveam impresia că știe mai bine în ce direcție să o ia. Doar că măgarul, deși era expert în mâncat morcovi, la fel ca iepurele, nu era de-al locului și nici nu era prea inteligent cât să înțeleagă ce îi spunea iepurele.

*

A doua chestiune asupra căreia vreau să mă opresc este legată de datele despre sistemul educațional din România. Deși suntem în anul 2021, când tehnologia ne poate ajuta să obținem tot felul de date statistice despre ce se întâmplă în și cu educația în această țară, parcă nu vrem să trecem de număratul bețișoarelor și de celebrul dosar cu șină. Aflu că s-a înființat la Ministerul Educației o direcție pentru digitalizarea educației – așa numita Unitatea de Politici pentru Digitalizarea Educației. Propusesem așa ceva în urmă cu mai bine de 3 ani în cadrul proiectului EduPol al Centrului Syene pentru Educație, dar în ideea în care o astfel de direcție ar funcționa azi integrat cu Autoritatea pentru Digitalizarea României, o structură lansată cu mult fast în plină pandemie și dispărută în anonimat la scurt timp.

Trebuie să încetăm să luăm decizii sistemice în funcție de credințele ministrului, de opiniile unor funcționari sau de cele exprimate public de tot felul de neaveniți sau experți cu interese comerciale (sesizați, sper, conflictul de interese în cazul celor din urmă!). Iar pentru asta avem nevoie de date cât mai bune — cu grad mare de granularitate, corect obținute (methodologically sound) și longitudinale (pe cât mai mulți ani) — cu privire la sistemul educațional. Aceste date trebuiau să fie deja la Ministerul Educației, doar că fostul Institutul pentru Științele Educației, fostul CNEE și încă existentul ARACIP „au ars-o” prin bălării. Iar dacă vă uitați acum la cine conduce ARACIP, vă cruciți.

Avem nevoie de date și de studii. Luați studiile IȘE. Veți vedea acolo multe cercetări de percepție. Chiar am cerut la un moment dat niște date pentru proiectul de la Syene. Mi-au răspuns informal niște persoane de acolo că acele date nu există. Sau luați datele de la fostul CNEE cu privire la examenele naționale. Nu numai că păr culese din avion, dar ele nu sunt prelucrate. Nu există cercetări, studii, concluzii derivate din acele date strânse cu lopata de ei.

Fără date, suntem sortiți să mergem pe bâjbâite, pe principiul trial-and-error. Cel mai bun exemplu mi se pare cel al școlilor-pilot. Cineva îmi povestea că nu înțelege cum vor stabili ei care dintre acele experimente reprezintă bune practici, care, ulterior, să fie scalate la nivel național. Într-adevăr, nu există metodologie, nu există principii științifice după care procesul de inovație în educație să se ghideze, nu există nici un sistem de tracking comun pentru toate școlile-pilot care să urmărească parcursul elevilor și în baza căruia să se facă studii longitudinale privind rata de succes a elevilor. E totul la nivel de intuiții. Și, în aceste condiții, eu mă întreb de ce intuițiile lui X sau Y ar fi mai bune decât ale mele sau ale altor experți în educație?!

*

A treia chestiune pe care vreau să o pun pe masă este despre sistemul de învățământ superior. Impresia mea este că sunt mult prea puțini cei cu adevărat interesați să oprească alunecarea totală a universităților românești în haznaua istoriei.