O lectie asupra lui John Stuart Mill

În 1934, Gala Galaction publica în “Revista Fundațiilor Regale” (anul I, nr. 5) o scurtă piesă de teatru intitulată „O lecție asupra lui John Stuart Mill”. Nu am reușit să identificăm nici o informație publică care să ne spună dacă această piesă a ajuns să fie jucată în vreun teatru din România, tot așa cum nu am găsit vreo remarcă despre contextul în care a fost scrisă ea. O redăm în continuare în forma în care a fost ea publicată la acel moment, fără intervenții editoriale sau corecturi. Nu intenționăm să pregătim o ediție critică a acestui text. Nu-i putem aprecia valoarea literară. Singurul scop pentru care l-am recuperat a fost acela de a ilustra interesul pentru gândirea lui J.S. Mill în spațiul nostru cultural. Dacă vor apărea informații relevante în viitor, vom amenda această foarte scurtă notă.

.

X
DIN MANSARDA UNUI FILOSOF

 

— Filipache!.. Bună ziua, dragul meu…

— Să trăeşti, Boruzescule. .

— Ce faci tu pe aici?.. Tei interesezi de afişul Teatrului Naţional?

— Da şi nu prea. E adevărat că aş vrea să văd pe noul interpret al lui Harpagon, dar n’am nici o hotărîre precisă…

— Să venim într’o seară împreună… Nici eu nu l-am văzut pe Ion Brezeanu. – Se zice că o putere artistică neobişnuită clocoteşte în acest băiat.

Doru Filipache venea. dela Universitate. Ascultase o lecţie care nu-l interesa de loc. Il prinsese vremea în clasă şi nu putuse să mai evadeze… Căuta pe Antonina. Ştia că trebue să fie la această oră, la cutare profesor și venise s’o întâlnească. Dar Antonina nu se arătase. După ce ora trecuse, cenușie şi tristă, Filipache ieşise din palatul înaltelor învățături, afară în primul omăt al lui Decembrie. Era un giulgiu subțire, dăinuitor prin curți, pe acoperişuri, pe pajiștile din Cişmigiu, dar zdrenţuit, terfelit şi mohorit, sub roțile trăsurilor şi sub paşii trecătorilor. .. Filipache se simţea impovărat şi nehotărit. Se lăsă în şuvoiul care curgea spre Calea Victoriei. De aci, tot cu şuvoiul, se pomeni la Teatrul Naţional. Era ceva protivnic obiceiurilor lui Filipache. Plimbarea pe Calea Victoriei îi era groaznic de urâtă şi, de câte ori avea putinţa să ocolească, ocolea. De data aceasta era fără direcţie. Sau îl mâna o speranță absurdă… S’ar putea să-i răsară Antonina, de undeva..

Așa se întâlni cu Boruzescu, sub afişierele “Teatrului. Lampadarele cu gaz începeau să se aprindă. În faţa templului zeiţelor Melpomene şi Thalia, birjarii muscali, pe caprele trăsurilor de lux, [244] aşteptau pe eleganții sclavi ai ceasului şoselei. Nu era de cât atâta frig cât trebuia ca doamnele de pe trotoare şi din echipaje să aibă dreptul să scoată la iveală blănurile lor de mare preţ. In castanii desfrunziţi şi în brazii din grădina Casei Oteteleșanu – atunci: «Clubul Regal Român » – sutimi de vrăbii ciripeau şi se zbăteau, fericite de nu ştiu ce fericire a serei şi a zăpezii, pentru ele încă virginală. Deasupra oraşului frivol, cerul iernatic mâna, spre un confuz răsărit de lună plină, neguri şi nouri, prea slabi ca să se închege în catapeteasmă opacă.

— Spune-mi, Dorule, ce proiecte ai, în seara aceasta?

— Boruzescule, să-ţi spun drept, sunt dezorientat și plictisit!.. Mă duceam spre casă… Aş fi vrut să dau prin Cişmigiu, ca să fac o baie vizuală de alb şi de nevinovăție.

— E cam târziu… Nu vezi că se aprind lumânările?.. Să-ţi propun eu o baie internă, de ceai, la mine acasă…

— La tine acasă!.. Lângă Palatul Cotroceni!.. Aidem mai bine colea, la Fialkowsky… Suport cu riscurile invitaţiei. ..

— Filipache, eşti îndatoritor ca de obicei, dar nu eşti în curent cu istoria emigrării popoarelor. . . Tribul meu a emigrat, sau a imigrat cum vrei s’o iei…: Nu mai locuim lângă palatul princiar, ci în centrul capitalei, colea, la doi pași, într’un palat veritabil, dar la mansardă. . .

— Cum asta?…

— M’am mutat la 1 Decembrie, deasupra Pieţii Sărindar, în Palatul Luvru! Vino cu mine să-ţi arăt noul meu domeniu… Filipache se lăsă înduplecat. Constantin Boruzescu, pus în balanţă cu Silviu Bujoreanu, cântărea, pentru inima lui Filipache, mai mult decât poetul grandilocvent. Boruzescu, sub aparențele lui degajate şi istețe, ascundea preocupări, convingeri și poate dureri superioare vârstei lui. Filipache simţea în acest prieten adâncimi sufleteşti sigilate şi o melancolie poposită de timpuriu la vadul filosofiilor pesimiste. In fiinţa acestui băiat atât de inteligent se ascundea o boală sau o taină morbidă, care îl şlefuia ca pe un cuţit, dându-i o mare agerime, în paguba sănătăţii elementare.

Pe drumul scurt, până la Palatul Luvru, dar greu de făcut din pricina şuvoaielor de plimbători, Boruzescu îl întrebă pe Filipache:

— Ai fost la conferinţa lui Mişu Caloianu?

— Ce conferinţă?. .

— Poftim! nici tu n’ai idee!.. Nenea Mişu a ţinut la Atencu,
acum două săptămâni, o conferinţă asupra exilului lui Ovidiu…

— Îmi pare rău, dar acum aud lucrul, din gura ta.-.

— Bietul Caloianu, este cam afectat şi pe bună dreptate… Tocmai noi, elevii lui de prima calitate, am strălucit prin absenţa noastră. ..

— Te pomeneşti că nici Silviu nu s’a dus… [245]

— Ba el s’a dus… Şi dela el știu şi de conferinţă şi de mâhnirea lui Caloianu.

Era vorba de originalul lor dascăl de limba latină, Mihail Caloianu. “Ţinuse o conferinţă, în care se încercase să explice printr’o teorie: proprie surghiunul la Tomis al autorului Metamorfozelor.

Doru se supără pe Silviu:

— Putea să ne dea şi nouă de veste!..

— Nu, nu… N’are nici o vină… Mi-a spus ce-a fost… Și el ca și mine şi-a schimbat domiciliul, la începutul acestei luni, şi n’a venit la cursuri… Vinovaţi suntem noi, tu şi eu, fiindcă nu cetim ziare şi dispreţuim această scumpă hărmălaie naţională… Ai citit azi vre-un ziar?

— Îţi spun drept că n’am citit…

— Intâmplător, eu am citit… Să te învăţ atunci ce se întâmplă astă seară…

— Dacă e vorba de politică, păstrează orzul în hambar; nu-l risipi…

— Fii pe pace!.. Din puţinul pe care-l ştiu asupra acestui capitol, interpelarea lui Maiorescu, în chestiunea rentei şcoalelor din Braşov, este singurul fapt remarcabil din ultimele zile… Este vorba de altceva, deasupra foburgului politic, deasupra viermuielii noastre omeneşti, şi deasupra acestui subţire înveliș de iarnă… Este vorba de… eclipsa totală de lună, pe care vom privi-o în noaptea asta (dacă norii pământeşti vor fi binevoitori) dela ora unsprezece şi jumătate înainte…

— Vestea pe care mi-o dai-este în perfect acord cu tine întreg… Din partea ta, n’aveam dreptul să mă aştept la altfel de noutăţi… Boruzescu se opri în dreptul casei Luvru şi i-o arătă lui Filipache.

— Aici e noul meu domiciliu… Sunt cam trist că este peste drum de Capşa, dar ne despart vre-o sută de trepte, toate în sus spre ceruri… Haide, Filipache, după mine, curaj!..

Tocmai sus, la capătul scărilor, Boruzescu avea o. chilie mobilată. Întrară pe bâjbâite şi locatarul aprinse lampa.

— Filipache, îmi pare rău că prima ta vizită cade la stinsul zilei. Avantajele şi farmecul camerei mele sunt exterioare ei… De aici, din fereastră, privesc a treia parte din capitala României. .. Dar stai să fac:lampa mai mică… La te uită ce spuză de licurici!.. Admiră aceste lacuri violete, din care se: ridică ostrovul Cotrocenilor!.. Ziua, pot să disting, de aici, stradela pe care locuiam…

Boruzescu mări flacăra lămpii.: Filipache examină aeriana locuinţă a prietenului său. Părea un colț de arhivă sau o aripă de bibliotecă, amplificată cu un lavabo, cu câteva scaune şi cu un divan de dormit…

— Costache, ce faci cu atâtea bucoavne!..

— Nu sunt numai ale mele… Rafturile astea, pline cu literatură [246] franceză, sunt ale celor ce mi-au subînchiriat odaia… Vrei să luăm câte o ceaşcă cu ceai?.. Stau la oameni cum se cade şi foarte serviabili…

— Dacă vrei tu, vreau ŞI eu…

Boruzescu ieşi o clipă din odaie şi se. înapoie satisfăcut:

— Nu numai câte-o ceaşcă cu ceai, dar şi câte o felie de cozonac!..

Filipache întinse mâna şi luă, de pe divan, o carte desfăcută și întinsă, ca pe brânci, cu scoarţele în sus. Ceti titlul:

— Die Welt als Wille und Vorstellung… Ce spui, Boruzescule?.. Ai luat taurul de coarne?..

— Mai mult de coadă, decât de coarne… Merge greu… Cu pemțeasca pe care o ştiu eu trebue să aştept multă vreme, până mi s’o deschide poarta cetăţii…

— Totuşi, într’un an, în doi, vei izbuti şi mă vei lăsa în urmă… Mi-e ciudă că nu mă pot hotăr şi eu să încep odată…

— Inventează şi tu un interes acut, vre-o pasiune poetică, istorică, filosofică… şi atunci, vei muşca din dicţionar, ca dintr’o piersică… Cuvintele hui Boruzescu urniră și rotiră sferele cugetului lui Filipache, ca pe o cupolă de observator astronomic… O pasiune pentru limba germană!.. Ca să silabisească Suferințele tânărului Werther… Dece n’a fost Antonina, astă-seară, la lecție?.. O rugase să-i dea voie să vie şi el… Antonina nu-l autorizase să vină, dar nici nu-l oprise… Se răsgândise poate în ultimul moment și judecase – vigilentă şi severă cum este – că Filipache a cerut prea mult…

— La ce te gândeşti, Filipache?..

— La ideea ta că trebue să inventez vre-o pasiune oarecare, tangenţială dicționarului german…

— Da, Filipache… aşa cum am făcut şi eu… Silviu, bunăoară, are alte metode… Va ajunge departe cobzarul nostru!.. Pe cât e de diafan şi de angelic când scrie, pe atâta e de pozitiv şi de calculat când umblă, când mănâncă şi când se mută dela un proprietar la altul… Ştii cum a învăţat nemţeşte Silviu?..

Cineva bătu în uşă. Boruzescu se ridică şi deschise. Era servitoarea care aducea tava cu ceal.

— Coconaşule, toate erau gata… V’am adus și sticluţa cu rom…

— Bine, Profiro, pune tava colea lângă lampă… Spune boierilor că le mulţumesc…

In camera răcoroasă, cele două cești cu ceai ridicară spre abajurul lămpii două tirbuşoane de abur.

— Ceaiul tău, Boruzescule, îmi aduce aminte de făgăduinţa verei mele Sanda “Petrovici, să ne cheme într’o seară la ca acasă, şi de problema emancipării femeilor… Scumpe filosoafe, cum priveşti tu problema aceasta?

Boruzescu amestecă prelung lichidul blond din ceaşca de porțelan [247] şi muşcă din felia de cozonac. Apoi cu ochii şi cu umerii dădu un răspuns nepăsător şi vag.

Filipache interpretă:

— Nu te interesează emanciparea femeilor?

După ce sorbi de câteva ori, Boruzescu răspunse:

— Dorule, recunosc că raţionamentele lui John Stuart Mill și ale tuturor partizanilor emancipării sunt luminoase şi convingătoare… Aşa este. Actuala stare socială a femeii este rezultatul unei stratificări, brutale, nedrepte, neumane, etc…. la fel cu nu ştiu ce stratificări din scoarţa pământului, care au prins, în întunericul cavernelor geologice, cele mai frumoase specii de marmură sau de ce pofteşti… Aşa a stratilicat trecutul preistoric şi istoric condiţia femeii şi aşa am moştenit-o… Și să crezi că aceste stratificări morale şi sociale sunt mai rezistente şi mai adânc ascunse decât celelalte… Suntem toţi prinşi în ele, cu toate deprinderile noastre sufleteşti, cu toate prejudecățile noastre și cu tot tembelismul nostru de cugetare… E. adevărat: femea este nedreptăţită! Ei, şi pe urmă?.. Cine îşi va primejdui interesele, siestele și desfătările lui pentru această oneroasă moștenire, veche ca Baba Dochia?.. Dar îmi vei spune : Totuşi iată şi alaltăeri, şi eri, şi azi câţiva oameni generoşi, care au pornit – eroici ca eroul lui Cervantes – să dea Ja pământ moara unde se macină străvechea nedreptate… Să-ţi spun eu secretul acestor oameni…

Figura lui Boruzescu, călătoare prin umbrele şi luminile lămpii cu abajur de dantelă avu un popas de amară şi ironică bătrâneţe.

— Scumpe Filipache, toţi partizanii emancipării femeei au fost, în ceasurile vitejiilor lor feministe, îndrăgostiţi lulea, după cutare sau cutare exemplar excepţional din seria strănepoatelor mamii Eva… Ce să-ţi mai spun despre John Stuart Mill… Dacă nu i-ar fi ieşit în cale Doamna Taylor, cine ştie dacă l-ar fi ispitit vre-odată problema aservirii femeii!..

Filipache îşi ascunse ochii în ceaşca cu ceai.

— Inţelegi, amice?.. Ca să-ţi ieşi din fire, ca să te declari eretic faţă de prejudecățile ortodoxe şi să vrei să instalezi pe femeie în scaunele deţinute până acum numai de bărbaţi, trebue să te găseşti într’o efervescenţă extraordinară… Bată-le norocul de femei!.. Cu drepturi sau fără drepturi, inteligente sau gâsculițe, sincere sau perfide. .. ele sunt cauza și explicaţia atâtor şi atâtor vitejii şi prostii, victorii şi dezastre, frumuseți şi turpitudini din existența bărbatului… Te-ai gândit vreodată la simbolicul episod din Paradis?.. Eva este aceea care ridică stăvilarul fericitului heleşteu din grădina Raiului şi dă drumul torenţilor vieţii… Mare înţelept a fost cel ce a scris acest adevăr!..

— Boruzescule, şi acum ca şi altă dată eşti înaintea mea, cu inteligenţa şi cu meditarea ta… Dar, cum înţeleg, in abstracto, recunoști [248] şi tu că femeile sunt vrednice să aibă mai multe drepturi de cât au…
— Da, amice… Sunt generos şi dezinteresat.., tocmai fiindcă n’am nici un interes, nici împotriva emancipării femeilor, nici pentru emanciparea lor… Filipache, cu voia ta, să ridicăm gândurile noastre deasupra acestei planete, pe care, este adevărat, au trăit cândva modelul Venere: de Millo și modelul Giocondei… Astă noapte, la miezul nopții, vom privi, dacă nu vor fi nouri, eclipsa de lună… Poţi să rămâi cu mine până atunci?..
— Dragă Boruzescule, şi aici sunt mai mic decât tine… Tu eşti independent şi sihastru…. Eu sunt supus legilor clanului şi ale familiei…
Boruzescu se duse la fereastră, îşi făcu cu mâinile apărători la ochi şi privi în oceanul atmosferic..
— Mi se pare că vom rămânea izolați… Nori puternici se interpun între noi și frumosul fenomen ceresc de peste câteva ceasuri. Nu e nimic! Te pomenești că te reţineam fără folos.
Se întoarse dela fereastră și se așeză pe divan, lângă volumul lui Schopenhauer. Filipache urmărea, cu admirativă luare aminte pe acest straniu coleg, după vârstă ceva mai mare de cât el, dar după maturitatea minţii şi timbrul personalităţii, cu mult deasupra lui. Sub fruntea lui exagerată şi fragilă, obrajii erau uscăţivi, gura vânătă şi nasul ascuţit ca un semn de întrebare. Rezimat de spătarul divanului şi escamotat de lumina lămpii, Boruzescu părea un luptător ostenit de nobila luptă a zilei, luptă cu penelul, cu pana, sau cu tomurile cercetate.
— Boruzescule, am încercat şi eu, după îndemnul tău, să cetesc ceva de Schopenhauer şi am început, fireşte, cu Aforismele lui… Dar deocamdată sunt mai sensibil la contribuţia lui Maiorescu, adică la limba în care e tradusă cartea, decât la ideile din carte…
Prietenul lui Filipache întoarse în lumină capul său de intelectual veştejit și răspunse, fără suficiență, dar obosit şi leneş:
— Dorule dragă, nu mă miră… Stăi să mai treacă…
A înţelege filosofia idealistă transcendentală este ceva aşa… ca a trece din regnul vegetal în regnul animal… Die Welt ist meine Vorstellung!.. Lumea este reprezentarea mea… Hei!.. Hei!.. Când mi-a căzut în mână, acum patru ani, nuvela lui Eminescu Sărmanul Dionis şi am cetit-o: trei zile am umblat năuc, pe izlazul şi prin dumbrăvile de lângă târgul meu natal… Este o totală răsturnare a lumii tradiţionale, pe care o purtăm în cutia asta craniană, şi înlocuirea ci cu cea adevărată, cu lumea filosofică… Filosofia începe dela acest hotar: Die Welt ist meine Vorstellung.
— Adică ce?.. un vis, o aiureală, o fantasmagorie absurdă?..
— Nu, Filipache, acestea sunt expresii inadecvate şi uneori paraponisite, întrebuințate, ca răzbunare, de duşmanii filosofiei [249] idealiste transcendentale… Lumea este o realitate, dar fântânile din care se aruncă în afară tumultuoasă, şi tot splendidul şi tragicul ei. tumult au cu totul alt înţeles și altă consistență, decât în concepţia curentă şi vulgară… Spaţiul în care se situează această lume şi timpul în care se desfășoară, inel după inel, au un caracter absolut de idealitate… Spaţiul şi timpul sunt ideale. Fac parte din Împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente…

— Boruzescule, nu dau cu nasul întâia oară de aceste idei… Ți-aduci aminte că am avut câteva discuţii cu profesorii noştri de filosofie – prea şcolari ei înşişi, deabia ieşiţi din sala lui Maiorescu – ; am mai vorbit şi noi între noi… dar n’am putut să adun mare lucru în capul meu…

— Filipache, această concepţie superioară, care recunoaște caracterul de idealitate al spaţiului și al timpului, şi deci al universului întreg, este muntele Himalaia şi îl urci greu de tot, ani de zile, ca să nu ajungi în vârf poate niciodată… Dar ia s’o luăm dela talpă… lată, sub coatele tale, acest birou… un obiect, din misterioasa lume a obiectelor… E tare, e dreptunghiular, are coloarea brună şi aşa mai departe… Mintea nefilosofică, omul de pe stradă vede acest obiect, caută prin saltare, mănâncă sau picotează pe el şi pleacă… În convingerea lui, acest birou este o existenţă independentă, acest birou este, pentru omul de pe stradă, tare, brun, dreptunghiular în chip absolut… Fie că biroul este sub ochii lui, fie că biroul este izolat de orice privire omenească, biroul este şi rămâne ceva în sine, cu toate panticularităţile pe care le are atunci când stăm în contact cu el… Aşa crede, așa pricepe omul de pe stradă lumea exterioară.

De aici, începe uriaşul şanţ despărțitor între capetele filosofice şi nefilosofice…

— Costache, te-am înţeles… acest birou şi toată lumea exterioară, laolaltă, sunt în sine, adică independent de simţurile noastre, cu totul altfel decât le interpretăm noi… Lumina, coloarea, forma, sunetul, toate armoniile şi toate stridenţele existenţei sunt interpretările cerebralităţii noastre… Dar ceea ce interpretăm noi – diversele incitaţiuni externe – unde se situează? Nu este un spaţiu exterior nouă, nu este un timp deasupra noastră?

— Dorule, eşti pe calea cea bună… Aici este misteriosul şurup pe care caută să-l învârtească filosofii, şi pe care Kant l-a întors mai bine decât toţi… Filosofii mijlocii convin că lumea în sine este cu totul altfel decât o descifrează simţurile noastre… Ce este soarele în sine? Ce este, în sine, o floare de trandafir? Ce este trupul nostru, adică lumea exterioară cea mai intim legată nouă, subiectului, cel ascuns după gratii? Ce este lucrul în sine? Mister şi iar mister!..

Schopenhauer răspunde: lucrul în sine este voința, adică pornirea oarbă, adică setea neantului. .. Putem s’o spunem, dar nu putem [250] s’o înțelegem… Lăsând la o parte această ultimă întrebare, splendidele asalturi ale filosofiei idealiste au cucerit și această redută de refugiu: și timpul și spațiul au un exclusiv caracter de idealitate…

— Sunt adică apanajul cerebralității noastre?..

— Sunt condiții ale cunoașterii… Sunt taina cu care venim pe lumea aceasta…

— Costache, aici bâjbâesc eu în întuneric. Spațiul și timpul sunt ideale… Venim noi cu ele, în traistă? Dacă n’ar fi, pe pământ, nici ochi, nici urechi, nici picioare, nici aripi, spațiul și timpul n’ar mai fi?..

— Dorule, sunt deocamdată un ucenic care mă hrănesc din firimiturile lui Platon, ale lui Kant, ale lui Schopenhauer… Mai am mult până să fiu şi eu admis la Banchet, dacă voi fi admis vre-odată. Dar sunt un ucenic răzvrătit, poate eretic şi deformator… Da… eu cred că dacă n’ar fi în lume sistemul nervos, adică simțirea și creerul, n’ar mai fi nici timp, nici spațiu şi nimic din tot acest univers iluzoriu…

— Dar atunci ce însemnează sistemul nervos şi ce însemnează creerul?..

— Insemnează biata corabie a lui Noe, unde căutăm să scăpăm de potopul filosofiei şi al nimicirii!..

— Costache, am dat gata universul!.. Noroc că suntem tot lângă aceste cești de porțelan, tot în mansarda ta, tot în luna Decembrie şi tot în… (aici nu mai e noroc…) obscuritatea noastră studențească… Dar iată o întrebare: Tu aştepţi să privești, la miezul nopții, o eclipsă de lună… Colo departe, în câmpiile spațiare, luna se va stinge treptat și va ajunge aproape invizibilă, pentrucă pământul așezat, exact între lună și soare, va înneca luna în conul lui de umbră… Poți tu să gândești că toată această fenomenologie cerească este legată și condiționată de biata noastră existență?.. Dacă pământul ar fi sterp ca luna, și deci noi viermii pământului am lipsi, eclipsa de astă seară – soare, pământ și lună – ar fi fost revocată?…

— Răspunsul meu este același… Fiecare dintre noi suntem solidari cu tot universul… Suntem unul și același mister… Suntem o salbă infinită… Flori, gândăcei, frunți muntoase, diamante, aștri, omenirea întreagă, imbecili și genii: suntem aceeași salbă, răsucită în miliarde de spirale și petrecută pe sub toate pragurile milioanelor de veacuri… Fiecare dintre noi participăm la firul întreg și suntem firul întreg pe care e înșirată misterioasa salbă…

— Cum vine asta?.. Dacă fiecare am fi firul întreg al sălbii, atunci ce mai este moartea, care ne seceră zilnic, cu profuziune, fără ca salba să se deșire sau să se clintească din măreția și din plinătatea ei?.. [251]