O lectie asupra lui John Stuart Mill

În 1934, Gala Galaction publica în “Revista Fundațiilor Regale” (anul I, nr. 5) o scurtă piesă de teatru intitulată „O lecție asupra lui John Stuart Mill”. Nu am reușit să identificăm nici o informație publică care să ne spună dacă această piesă a ajuns să fie jucată în vreun teatru din România, tot așa cum nu am găsit vreo remarcă despre contextul în care a fost scrisă ea. O redăm în continuare în forma în care a fost ea publicată la acel moment, fără intervenții editoriale sau corecturi. Nu intenționăm să pregătim o ediție critică a acestui text. Nu-i putem aprecia valoarea literară. Singurul scop pentru care l-am recuperat a fost acela de a ilustra interesul pentru gândirea lui J.S. Mill în spațiul nostru cultural. Dacă vor apărea informații relevante în viitor, vom amenda această foarte scurtă notă.

.

X
DIN MANSARDA UNUI FILOSOF

— Filipache!.. Bună ziua, dragul meu…

— Să trăeşti, Boruzescule. .

— Ce faci tu pe aici?.. Tei interesezi de afişul Teatrului Naţional?

— Da şi nu prea. E adevărat că aş vrea să văd pe noul interpret al lui Harpagon, dar n’am nici o hotărîre precisă…

— Să venim într’o seară împreună… Nici eu nu l-am văzut pe Ion Brezeanu. – Se zice că o putere artistică neobişnuită clocoteşte în acest băiat.

Doru Filipache venea. dela Universitate. Ascultase o lecţie care nu-l interesa de loc. Il prinsese vremea în clasă şi nu putuse să mai evadeze… Căuta pe Antonina. Ştia că trebue să fie la această oră, la cutare profesor și venise s’o întâlnească. Dar Antonina nu se arătase. După ce ora trecuse, cenușie şi tristă, Filipache ieşise din palatul înaltelor învățături, afară în primul omăt al lui Decembrie. Era un giulgiu subțire, dăinuitor prin curți, pe acoperişuri, pe pajiștile din Cişmigiu, dar zdrenţuit, terfelit şi mohorit, sub roțile trăsurilor şi sub paşii trecătorilor. .. Filipache se simţea impovărat şi nehotărit. Se lăsă în şuvoiul care curgea spre Calea Victoriei. De aci, tot cu şuvoiul, se pomeni la Teatrul Naţional. Era ceva protivnic obiceiurilor lui Filipache. Plimbarea pe Calea Victoriei îi era groaznic de urâtă şi, de câte ori avea putinţa să ocolească, ocolea. De data aceasta era fără direcţie. Sau îl mâna o speranță absurdă… S’ar putea să-i răsară Antonina, de undeva..

Așa se întâlni cu Boruzescu, sub afişierele “Teatrului. Lampadarele cu gaz începeau să se aprindă. În faţa templului zeiţelor Melpomene şi Thalia, birjarii muscali, pe caprele trăsurilor de lux, [244] aşteptau pe eleganții sclavi ai ceasului şoselei. Nu era de cât atâta frig cât trebuia ca doamnele de pe trotoare şi din echipaje să aibă dreptul să scoată la iveală blănurile lor de mare preţ. In castanii desfrunziţi şi în brazii din grădina Casei Oteteleșanu – atunci: «Clubul Regal Român » – sutimi de vrăbii ciripeau şi se zbăteau, fericite de nu ştiu ce fericire a serei şi a zăpezii, pentru ele încă virginală. Deasupra oraşului frivol, cerul iernatic mâna, spre un confuz răsărit de lună plină, neguri şi nouri, prea slabi ca să se închege în catapeteasmă opacă.

— Spune-mi, Dorule, ce proiecte ai, în seara aceasta?

— Boruzescule, să-ţi spun drept, sunt dezorientat și plictisit!.. Mă duceam spre casă… Aş fi vrut să dau prin Cişmigiu, ca să fac o baie vizuală de alb şi de nevinovăție.

— E cam târziu… Nu vezi că se aprind lumânările?.. Să-ţi propun eu o baie internă, de ceai, la mine acasă…

— La tine acasă!.. Lângă Palatul Cotroceni!.. Aidem mai bine colea, la Fialkowsky… Suport cu riscurile invitaţiei. ..

— Filipache, eşti îndatoritor ca de obicei, dar nu eşti în curent cu istoria emigrării popoarelor. . . Tribul meu a emigrat, sau a imigrat cum vrei s’o iei…: Nu mai locuim lângă palatul princiar, ci în centrul capitalei, colea, la doi pași, într’un palat veritabil, dar la mansardă. . .

— Cum asta?…

— M’am mutat la 1 Decembrie, deasupra Pieţii Sărindar, în Palatul Luvru! Vino cu mine să-ţi arăt noul meu domeniu… Filipache se lăsă înduplecat. Constantin Boruzescu, pus în balanţă cu Silviu Bujoreanu, cântărea, pentru inima lui Filipache, mai mult decât poetul grandilocvent. Boruzescu, sub aparențele lui degajate şi istețe, ascundea preocupări, convingeri și poate dureri superioare vârstei lui. Filipache simţea în acest prieten adâncimi sufleteşti sigilate şi o melancolie poposită de timpuriu la vadul filosofiilor pesimiste. In fiinţa acestui băiat atât de inteligent se ascundea o boală sau o taină morbidă, care îl şlefuia ca pe un cuţit, dându-i o mare agerime, în paguba sănătăţii elementare.

Pe drumul scurt, până la Palatul Luvru, dar greu de făcut din pricina şuvoaielor de plimbători, Boruzescu îl întrebă pe Filipache:

— Ai fost la conferinţa lui Mişu Caloianu?

— Ce conferinţă?. .

— Poftim! nici tu n’ai idee!.. Nenea Mişu a ţinut la Atencu,
acum două săptămâni, o conferinţă asupra exilului lui Ovidiu…

— Îmi pare rău, dar acum aud lucrul, din gura ta.-.

— Bietul Caloianu, este cam afectat şi pe bună dreptate… Tocmai noi, elevii lui de prima calitate, am strălucit prin absenţa noastră. ..

— Te pomeneşti că nici Silviu nu s’a dus… [245]

— Ba el s’a dus… Şi dela el știu şi de conferinţă şi de mâhnirea lui Caloianu.

Era vorba de originalul lor dascăl de limba latină, Mihail Caloianu. “Ţinuse o conferinţă, în care se încercase să explice printr’o teorie: proprie surghiunul la Tomis al autorului Metamorfozelor.

Doru se supără pe Silviu:

— Putea să ne dea şi nouă de veste!..

— Nu, nu… N’are nici o vină… Mi-a spus ce-a fost… Și el ca și mine şi-a schimbat domiciliul, la începutul acestei luni, şi n’a venit la cursuri… Vinovaţi suntem noi, tu şi eu, fiindcă nu cetim ziare şi dispreţuim această scumpă hărmălaie naţională… Ai citit azi vre-un ziar?

— Îţi spun drept că n’am citit…

— Intâmplător, eu am citit… Să te învăţ atunci ce se întâmplă astă seară…

— Dacă e vorba de politică, păstrează orzul în hambar; nu-l risipi…

— Fii pe pace!.. Din puţinul pe care-l ştiu asupra acestui capitol, interpelarea lui Maiorescu, în chestiunea rentei şcoalelor din Braşov, este singurul fapt remarcabil din ultimele zile… Este vorba de altceva, deasupra foburgului politic, deasupra viermuielii noastre omeneşti, şi deasupra acestui subţire înveliș de iarnă… Este vorba de… eclipsa totală de lună, pe care vom privi-o în noaptea asta (dacă norii pământeşti vor fi binevoitori) dela ora unsprezece şi jumătate înainte…

— Vestea pe care mi-o dai-este în perfect acord cu tine întreg… Din partea ta, n’aveam dreptul să mă aştept la altfel de noutăţi… Boruzescu se opri în dreptul casei Luvru şi i-o arătă lui Filipache.

— Aici e noul meu domiciliu… Sunt cam trist că este peste drum de Capşa, dar ne despart vre-o sută de trepte, toate în sus spre ceruri… Haide, Filipache, după mine, curaj!..

Tocmai sus, la capătul scărilor, Boruzescu avea o. chilie mobilată. Întrară pe bâjbâite şi locatarul aprinse lampa.

— Filipache, îmi pare rău că prima ta vizită cade la stinsul zilei. Avantajele şi farmecul camerei mele sunt exterioare ei… De aici, din fereastră, privesc a treia parte din capitala României. .. Dar stai să fac:lampa mai mică… La te uită ce spuză de licurici!.. Admiră aceste lacuri violete, din care se: ridică ostrovul Cotrocenilor!.. Ziua, pot să disting, de aici, stradela pe care locuiam…

Boruzescu mări flacăra lămpii.: Filipache examină aeriana locuinţă a prietenului său. Părea un colț de arhivă sau o aripă de bibliotecă, amplificată cu un lavabo, cu câteva scaune şi cu un divan de dormit…

— Costache, ce faci cu atâtea bucoavne!..

— Nu sunt numai ale mele… Rafturile astea, pline cu literatură [246]